Pentru a privi cum se cuvine experiența unui preot care slujește de aproape un deceniu la Sfântul Altar, toți urmăritorii acestei misii, mai ales cei animați de un interes duhovnicesc autentic, dincolo de orice urmă de subiectivitate ce poate apărea în exprimarea noastră, vor recunoaște că lucrarea „Sus inima” a Părintelui Alexandru Lungu este profund captivantă. Mărturisirea autorului devine, în esență, o lecție de iubire față de Evanghelie, ce se transmite nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte și prin dorința sinceră de a‑i susține pe cei aflați în suferință.
Așa se arată și preotul Alexandru Lungu din Fălticeni, un slujitor așezat cu toată ființa în lucrarea lui Dumnezeu. Din mărturisirile și întâmplările minunate pe care le descoperă ca dar al lui Dumnezeu – atât în viața sa, cât şi a altora – se vede limpede că a pășit spre preoție cu toată inima.
Există tineri care aleg drumul teologiei și al slujirii purtați de un dor înalt, de o chemare interioară puternică. Astfel de gânduri curate îl ridică pe om către Dumnezeu. Gândurile nepotrivite, care se cuibăresc uneori în inimile noastre, ne împovărează și ne distanțează de Cer, însă trăirile luminoase, pe care le cultivăm cu atenție, ne conduc spre locul pe care îl nădăjduim, despre care Mântuitorul vorbește ca fiind plin de bucurii negrăite.
Preotul Alexandru Lungu slujește într‑o parohie din orașul Fălticeni, nu foarte numeroasă, dar vie și implicată în sprijinirea celor aflați în nevoi.
În apropierea Bisericii Sfântului Andrei – așezată deasupra lacului de la Nada Florilor, în bazinul Șomuzului Mare – se află un cămin de bătrâni, unde sunt primiți cei neputincioși. Acolo, persoane vârstnice, ajunse la o etapă venerabilă a vieții, găsesc căldură, îngrijire și mai ales prezența binefăcătoare a celor din jur.
Cartea Părintelui Alexandru Lungu adună între coperți pagini de omilii și teme de meditație pentru diferite momente liturgice ale anului bisericesc. Probabil că multe dintre aceste texte au fost exerciții de pregătire a predicilor asemenea celor pe care le practicau altădată preoții cu studii temeinice, experiență bogată și o adevărată vocație teologică.
Îmi amintesc de un preot misionar din ținutul unde activează astăzi Părintele Alexandru Lungu, care venea adesea la unele dintre Bisericile zonei, având notate versete din Sfânta Scriptură și purtând cu el mereu Noul Testament, pe care îl deschidea tâlcuind credincioșilor. Pr. Dumitru Erhan era sincer preocupat de asemenea teme, dar mesajul său nu ajungea întotdeauna la inimile celor prezenți. Mulţi dintre credincioșii care veneau la slujbe în copilăria mea, acum patruzeci de ani și mai bine, își doreau mai de grabă o predică colocvială, mai apropiată de limbajul vieții de zi cu zi.
Însemnările Părintelui Alexandru sunt reflecții vii, care nu îi dau pace nici în miez de noapte, nici în zorii dimineții. El mărturisește că uneori nota anumite gânduri la orele două sau trei dimineața. Așa se nasc preocupările adevărate, dintr‑o inimă trează, dornică să dăruiască ceva din esenţa mesajului evanghelic.
Textele sale inspirate din Evanghelie nu sunt predici în sensul strict, ci încercări de a consemna momente aparte ale anului liturgic, mai ales ale Postului Mare, și de a ne aminti că nu e bine să lăsăm să treacă timpul postului fără să primim darurile aşezate discret în el. Suntem îndemnați să iertăm cât timp încă putem bate la ușa celui care ne‑a rănit. Să începem fiecare zi cu inimă bună. Să împărțim pâine și haine, dacă putem, cu cei ce duc lipsă.
Din noile pagini de reflecţie ale autorului ne amintim că nu ar trebui să existe motive care să ne țină departe de Biserică, mai ales în perioadele sfinte. Mesajul noii apariţii ne apropie de evenimentele mari ale credinței și ne cheamă să iubim postul, să înțelegem că lucrurile durabile se clădesc în tăcere. Cu cât trăim mai așezat și mai cumpătat, cu atât roadele dobândite prin osteneală se prind în suflet cu lumină și cu pace. Când ne arătăm prea des lumii, roadele se pot risipi. O mărturisire rostită din inimă, nu doar din lecturi, ci din anii de slujire, capătă greutate și adevăr.
Pentru a întări și motiva cuvintele pe care le‑am simțit (citind filele acestei cărţi), voi aşeza aici câteva citate. Aș fi putut alege și altele, dar fiecare cititor al lucrării va păstra în inimă propriile texte de suflet ce vor fi descoperite.
„Căutați, preț de o săptămână, să iubiți tot ce vă înconjoară. Iubiți și vântul care, uneori, vă provoacă disconfort. Îmbrățișați și oamenii care, în acest moment, nu vă pot accepta. Iertați‑i pe cei care au scornit neadevăruri despre voi. Întăriți‑i pe cei ce au uitat de voi atunci când aveați mai mare nevoie. Zâmbiți chiar și celor care v‑au aruncat priviri tăioase. Mângâiați mâinile celor care v‑au pălmuit când erați la pământ”…
Sunt adevăruri desprinse din Scriptură, din Predica de pe Munte – cel mai înalt exemplu de iubire și iertare – iar autorul găsește cuvinte noi, metafore luminoase, pentru a le face accesibile cititorilor. Ne invită să‑i iubim chiar și pe cei care nu ne iubesc. Iar dacă au nevoie de ajutor, să‑l oferim fără ezitare. Să‑i lăsăm să ne eticheteze după cum vor. Cu cât oamenii ne blamează mai mult, cu atât Dumnezeu compensează lipsa de iubire care vine de la ei…
Să primim iertarea când ne este cerută. Oricât de greu ar fi să depășim răul primit de la alții, să lăsăm de la noi. Să nu ne comparăm cu nimeni, fiindcă fiecare poartă o luptă lăuntrică, chiar și cei ale căror vieți par perfecte. Să nu ne străduim cu orice preț să fim pe placul tuturor -, oamenii dezamăgesc, inclusiv noi înșine, în fiecare zi. Toți avem un trecut, dar purtăm și un viitor…
Părintele mărturisește că pe aceia pe care îi ținem cu toată strădania lângă noi îi putem pierde. Referindu‑se la slujire, tânărul preot Alexandru afirmă: „Preoția se trăiește între oameni, luând la pas fiecare uliță și ascultând cele mai întunecate dureri.”
Când a devenit preot, știa bine că nu există cale de întoarcere. „Nu poți, într‑o dimineață, să‑ți agăți haina în cui și să te apuci de altceva. Este un drum cu sens unic, iar la capăt se află cea mai grea întâlnire – cu Cel pe care L‑ai slujit fie în lumină, fie cu pași rătăciți. Preoția nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu. Și cândva ne vom înfățișa cu ea la scaunul de judecată.”
Pe lângă dragostea puternică față de omul aflat în suferință, concretizată în numeroase campanii de strângere de fonduri, care au salvat vieți și au adus negrăită bucurie -, Părintele Alexandru arată o grijă aparte pentru cei adormiți. În paginile cărții întâlnim adesea mărturisiri despre preoții care pomenesc cu atenție în Biserică numele celor încredințați lor la Sfântul Altar. Este un mare dar și o datorie să fie pomeniți toți cei aduși înaintea noastră prin pomelnic.
Sfântul Ioan Iacob, într‑o splendidă poezie, vorbește despre harul pomenirii, evocând un preot care, deși avea anumite neputințe, a fost apărat de cei adormiți, pomeniți cu grijă la Sfântul Prestol. Ei au mijlocit până când Episcopul și‑a schimbat hotărârea de a‑l lipsi de slujire într‑un moment greu al vieții sale.
În același duh, Părintele Alexandru mărturisește: „Uneori culeg nume din cimitire și le pomenesc. Le aleg pe acelea unde văd cea mai mare dezordine, unde pare că totul a fost lăsat în uitare”. Sunt morminte pline de buruieni, cu lumânări arse demult, neatinse de luni sau de ani. Nimic nu mai arată legătura dintre cei plecați și cei rămași.
„Când vreți să investiți în ceva cu adevărat important, nu puneți accent pe modul în care arată mormântul sau piatra funerară. Nimic nu luăm cu noi: nici piatra, nici florile de pe groapă. Dar numele voastre să se regăsească la proscomidie, în cea mai săracă Biserică sau într‑o catedrală; să fie acolo, în Liturghie.”
Într‑o zi vom muri, iar, pentru o vreme, cei dragi își vor aminti de noi, însă timpul trece, însă omul poartă în fibra lui uitarea și amânarea. Dacă numele rămân vii în pomelnicul unui slujitor râvnitor, nu vom fi lipsiți niciodată de făclia care îi conduce pe cei adormiți spre odihnă.
Multe dintre mărturisiri sunt legate de oamenii pe care i‑a întâlnit la spovedanie. În pomelnicul său special, Părintele îi așază pe copiii bolnavi și pe cei diagnosticați cu suferințe implacabile. Mărturisește că îl cuprinde o durere profundă când îi pomenește, știind ce se frânge, în același timp, în sufletele celor apropiați.
Cartea Părintelui Alexandru este presărată cu numeroase experiențe pastorale: întâmplări petrecute în locuri diferite, oameni care s‑au spovedit la el sau care i‑au scris. Multe dintre mesajele primite sunt dezvoltate în mici meditații, concepute ca învățătură pentru ceilalți.
Părintele spune că simte un fior și o apăsare reală când spovedește. Își amintește de marii duhovnici, pe care îi privește ca pe niște repere. Recunoaște, cu sinceritate, că spovedania reprezintă o responsabilitate enormă pe umerii duhovnicului. Duhovnicia este „artă și chirurgie fină”. O ezitare minusculă sau un tremur pot pierde sufletul fragil al omului, asemenea momentului când cineva se întinde pe masa de operație și își pune întreaga nădejde în priceperea medicului. Părintele afirmă că aceeași rânduială se aplică și în lucrarea duhovnicului: sufletele trebuie îngrijite cu atenție maximă, pentru a putea întâmpina cum se cuvine marile sărbători, dar mai ales sfârșitul vieții.
Cartea conține și câteva mărturii despre oameni care au fost în locuri sfinte, care I‑au cerut ajutorul lui Dumnezeu și Sfinților, despre minuni ce se petrec la tot pasul; despre situații în care au fost salvați oameni de la moarte; despre intervenția Sfinților; despre mame îndurerate care au stat luni întregi în spitale, unele departe de țară. Nu lipsesc greutățile prin care oamenii au trecut, iar Părintele a încercat, pe cât a putut, să le aline.
Am găsit într‑una dintre pagini evocarea unui credincios pe care Părintele l‑a spovedit – un om care i‑a cunoscut pe marii duhovnici: Cleopa, Paisie, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Petroniu și alții.
Din anii petrecuţi în Biserică şi din mărturiile timpului ştiu cine este. A făcut parte, cândva, din obștea Mănăstirii Slatina. Decretul 410 avea însă să‑l îndepărteze formal de mănăstire, dar el a rămas într‑un anume fel aproape. Acesta a oferit Părintelui un sfat prețios: să nu‑i trateze diferit pe credincioșii lui, indiferent de statut sau de puterea lor financiară. O experiență de viață, cu încercări și multă tristețe. Părintele afirmă că avea rugăciunea inimii – un dar neprețuit – pentru că, de fapt, rămăsese trăitor în duhul monahal, chiar dacă viața îl dusese departe…
Există în carte și o meditație dedicată celor care aruncă păreri pripite, acuzând Biserica de toate neîmplinirile lumii: că nu există infrastructură, că nu avem spitale, dar putem construi lăcașuri de închinare; că Biserica ar fi vinovată pentru exodul românilor; pentru revolta elevilor; pentru derapajele din școli; pentru lipsa performanțelor sportive; că ar fi vinovată când nu avem destule școli și grădinițe – chiar dacă uneori și acelea rămân goale. Tot Bisericii i se impută nesimțirea unora care plimbă boxele la maximum și alte invenții de reproș.
Dar, cu o ironie blândă și cu smerenia firească unui slujitor adevărat, Părintele Alexandru afirmă că Biserica rămâne singura voce care nu și‑a pierdut credibilitatea, în ciuda tuturor atacurilor, având slujitori devotați, chiar dacă există și alunecări omenești. Biserica rămâne alături de oameni, deși de atâtea ori a primit scuipări și injurii.
Biserica rămâne singurul far care luminează într‑o noapte adâncă.
O carte fascinantă!
Experiența admirabilă a unui preot este la adăpost de prăpastia uitării…
Lucrarea Sus inima poate constitui un îndemn și pentru alți preoți, fiecare cu trăirile și mărturisirile sale, cu bucuriile și tristețile întâlnite în drum.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
