Smerenie înseamnă libertate

Dumnezeu nu este căutător la față, nu iubește pe unii oameni mai mult, iar pe alții mai puțin, ci pe toți ne iubește la fel. Însă noi, oamenii, Îl iubim pe Dumnezeu într-un mod diferit. Unul Îl iubește mult, altul puțin, iar altul deloc. Așadar măsura dragostei nu este de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului.

Să presupunem că un om se străduiește să trăiască fără Dumnezeu. Ce va reuși? Va trăi biologic; se poate să facă și multe lucruri. Se poate să urce foarte sus, se poate să dobândească și mulți bani. Un singur lucru este sigur: niciodată nu va putea să-și afle echilibrul său. Pe acesta și-l va afla numai lângă Hristos, fiindcă suntem plăsmuiți să ne aflăm odihna numai lângă El.

Dumnezeu este în firea omului. Orice am face, nu putem să-L scoatem din firea noastră. Este o existență ontologică a ființei noastre. Desigur, pe calea vieții noastre există multe lucruri care caută să ne desprindă din această legătură. Multele provocări caută să ne fure inima, să o desprindă de Dumnezeu și să o alipească de altceva. Acest altceva este cu siguranță păcatul, deznădejdea, cârtirea și la sfârșit moartea sufletului. Iar noi, ca niște orbi, urmăm calea ce duce la patul lui Procust. Stă în puterea noastră să salvăm nu numai demnitatea noastră, dar mai ales sufletul nostru.

Astăzi oamenii nu se pocăiesc nici pentru păcatele lor, nici pentru greșelile lor, fiindcă nu vor să se smerească. Ei cred că smerenia este înjosirea personalității lor.

Dar nu aceasta este smerenia. Smerenie înseamnă libertate. Smerenie înseamnă: sunt liber de patimile mele, de păcatele mele, de complexurile mele, de ticăloșia mea, de egoismul meu. Dacă se vor smeri cu adevărat, atunci vor vedea Harul dumnezeiesc, Îl vor vedea pe Însuși Dumnezeu. Un Părinte al Bisericii spunea: „Cu cât urci mai sus, cu atât aluneci mai ușor”. Când cineva simte că se află jos pentru dragostea lui Dumnezeu și se smerește pe sine, atunci vine Dumnezeu și-l înalță. Dimpotrivă, omul care se înalță pe sine, care își sporește egoismul său, încrederea de sine, cu siguranță unul ca acesta se va prăbuși.

Omul care se smerește, adică nu caută în chip bolnăvicios și cu obsesie întâietăți și vrednicii, ci se lasă pe sine în Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar dacă dobândește ceva în lume, nu socotește că aceasta este izbânda lui, nici istețimea lui, nici că a dobândit o mare personalitate. Ci pur și simplu crede că toate pe care le-a dobândit sunt binefaceri și daruri ale lui Dumnezeu. Că le-a câștigat cu harul, cu mila și cu îngăduința Lui.

Astăzi oamenii au nevoie de o scuturătură bună, ca să-și înțeleagă greșelile, păcatele, ca să se pocăiască și să se smerească. Calea lui Hristos ne-a învățat chipul desăvârșitei smerenii. Însă niciun om nu are puterea să ajungă până acolo. Însă toți oamenii vom ajunge la un moment dat la ultimul hotar al existenței noastre. Dacă nu ajungem în timpul vieții noastre, vom ajunge în clipa morții.

O mare stăpânire are diavolul în lumea aceasta, fiindcă îi dăm multe drepturi. Răul este că împiedică dumnezeiasca intervenție, pentru că nu există pocăință și smerenie.  Dacă ar exista, viața noastră ar fi mai bună. Omul nu ar mai fi cuprins de deznădejde, ci s-ar fi dăruit creației.

Îmi doresc din inimă să dobândim cu toții smerenie, ca să aflăm în cele din urmă libertatea sufletului nostru și să trăim adevărata bucurie a vieții!

Fragment din cartea Ascultă-mă!, de Monahia Porfiria, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Total
56
Shares
Previous Post

VIAȚA SFÂNTULUI SAVA VATOPEDINUL – Înăuntrul bazinului

Next Post

Iertați din toată inima voastră, cu tot sufletul vostru

Related Posts