VIAȚA SFÂNTULUI SAVA VATOPEDINUL – Înăuntrul bazinului

Odată Sava trecea printr‑o cetate cipriotă având această înfăţişare. Mergea pe un drum principal. În acea clipă o femeie de la balconul unei case şi‑a pironit privirea asupra lui. Nu ştiu ce a cugetat ea, dar a strigat cu uimire:

 – Ce trup frumos are acest bărbat!

Sava era la începutul acestei nevoinţe şi de aceea trupul său nu se înnegrise încă de biciuielile vânturilor, de arşiţa soarelui şi de frigul iernii, aşa cum era firesc.

Înţeleptul bărbat însă a vrut să‑l mustre pe şarpele care se ascundea în gingăşia plăcerii. În acelaşi timp voia să o înţelepţească şi pe femeie, ca să nu se mire de astfel de lucruri şi să nu se înşele de frumuseţea trupească prin privirea pătimaşă. De altfel el era foarte atent să nu dea nici cea mai mică pricină de poticneală celor mai simpli. Pentru aceasta a făcut un lucru cu adevărat vrednic numai de cugetarea şi de grija sa. Îşi aruncă privirea în jur şi văzu în apropiere un bazin plin cu noroi şi cu viermi. A alergat într‑un suflet acolo şi, aşa cum era, a intrat în acea mocirlă. Şi a stat acolo, în acea nesuferită necurăţie, foarte liniştit, ca şi cum ar fi fost într‑o baie sau pe un câmp plin cu flori sau într‑o grădină frumoasă cu trandafiri bine‑mirositori.

Seara a ieşit de acolo negru din cap până‑n picioare, plin de noroi şi de miros urât. În felul acesta goliciunea sa nu avea să mai devină pricină de sminteală pentru cei bolnavi cu mintea. „De ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?”[1], spune marele Pavel. Totodată s‑a făcut pentru cei înţelepţi şi nevoitori pricină de bogat folos duhovnicesc. Prin această faptă unii ca aceştia învaţă foarte bine că trebuie să dispreţuiască frumuseţea trupească ca şi cum nu ar exista şi să cultive întreaga‑înţelepciune, luptând cu vitejie, printr‑o nevo­inţă aspră, împotriva moliciunii plăcerii.

Aşa s‑a şi petrecut. Sava şi‑a atins cu prisosinţă sco­pul prin această născocire. Unii dintre cei care au văzut ce a făcut, uimiţi fiind de bărbăţia sa, s‑au minunat de nemaiîntâlnita lui râvnă. Alţii, numai la auzul celor petrecute, au început să verse lacrimi. Mai mult decât toţi plângea femeia care s‑a făcut pricină acestei fapte a Cuviosului care i‑a mustrat obrăz­nicia. Şi‑a îndreptat nestăpânirea ochilor şi alunecarea limbii prin lacrimi fierbinţi şi prin pocăinţă adevărată şi a făgăduit că va petrece în înţelepciune.

[1] I Corinteni 10, 29.

Fragment din cartea Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos – Editura Evanghelismos

Total
20
Shares
Previous Post

Cel care nu mărturisește împotriva homosexualității, nu este creștin adevărat

Next Post

Smerenie înseamnă libertate

Related Posts