Iertați din toată inima voastră, cu tot sufletul vostru

Evanghelia poate fi pusă în lucrare de fiecare om. Și cel care o păzește în esența ei, poate deveni un om ales. Nu putem să spunem că Dumnezeu dă unora putere, iar altora nu. Evanghelia strălucește, precum soarele strălucește pentru toți. Însă potrivit cu sănătatea ochilor noștri, vedem soarele. Ai ochi sănătoși? Vezi soarele în toată strălucirea lui. Nu ai? Ești nevoit să porți ochelari.

Și dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu. Să iertăm și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri. În fiecare zi și fiecare noapte să vă rugați pentru cei care v-au făcut rău. Și dacă vă rugați, atunci vasul vostru nu va fi găurit. Dacă vasul este găurit și turnăm pe deasupra, iar pe dedesubt se scurge, niciodată nu se va umple. Adică dacă pe deasupra te rogi, iar înlăuntrul tău ai ură și vrăjmășie și nu ierți, rugăciunea ta este găurită. Dacă vrei ca rugăciunea ta să prindă, să te rogi mai întâi pentru vrăjmașii tăi și atunci rugăciunea ta va ajunge la Dumnezeu, cererea ta va fi împlinită și păcatele tale vor fi iertate.

Vă aduceți aminte de viața Sfântului Dionisie din Zakintos? Într-o noapte cineva a bătut la ușa Sfântului și i-a spus:

– Te rog, Sfinte al lui Dumnezeu, ascunde-mă!

– De ce? Ce ai făcut, fiul meu?

– Am ucis pe un om… ascunde-mă!

Și Sfântul l-a ascuns. Peste puțin vede oameni din acea insulă alergând și căutându-l pe ucigaș. Când au ajuns la Sfânt, l-au întrebat:

– Nu cumva a trecut pe aici un om? Căci cineva a ucis pe fratele tău și îl căutăm.

– Nu știu, nu a trecut nimeni pe aici. Dar de ce l-a ucis pe fratele meu? Mergeți în altă parte și-l căutați.

Pe însuși ucigașul fratelui său îl ascunsese Sfântul… Au plecat acei oameni și, firește, nu l-au găsit. Apoi Sfântul a mers și l-a întrebat pe ucigaș:

– Ce ți-a făcut acel om bun, de l-ai omorât? Știi că era fratele meu?

– Am păcătuit, Sfinte al lui Dumnezeu! M-a întunecat diavolul cu patima, cu această întunecare a minții, și am săvârșit această nelegiuire.

Închipuiți-vă în ce stare se afla atunci ucigașul!…

– Vino, omule, să-ți arăt pe unde să fugi, ca să nu te prindă. Și pocăiește-te pentru ceea ce ai făcut!

Și l-a condus pe ascuns, ca să poată fugi.

Iată, câtă lipsă de răutate, îndelungă-răbdare și dragoste evanghelică!

Ceea ce au căutat cel mai mult Sfinții și Pustnicii, toți Părinții Bisericii, a fost să iubească pe aproapele lor cu dragoste evanghelică. Și astfel au ajuns la sfințenie. Și nouă, păcătoșilor, care avem atâtea poveri, ce le ridicăm în spate, ni se dă prilejul, încredințarea de la Dumnezeu, că putem să lepădăm toată această povară, să devenim liberi, să zburăm la Cer. Nu luați seama la rău, orice v-ar face. Iertați din toată inima voastră, cu tot sufletul vostru și să știți că veți fi și voi iertați de Dumnezeu.

Odată au mers unii la Constantin cel Mare și i-au spus:

– Măreția ta, în Antiohia au lovit bustul Vostru, l-au dărâmat, l-au distrus. Porunciți pedeapsă pentru cei care au făcut aceasta.

Ce a făcut atunci împăratul? Acesta care avea inimă împărătească, cel care avea Evanghelia în sufletul său, ce le-a răspuns?

– Nicio vânătaie nu am, nici ochii nu mi-au scos, nici nasul meu nu a pățit nimic. Dacă au făcut ceva, au făcut-o unui lucru neînsuflețit; nu este nimic rău. De ce să le facem rău? Să fie iertați.

De aceea, fiilor, când ne judecă, când ne clevetesc, când ne ispitesc, când ne smeresc, când ne nedreptățesc, trebuie și noi să iertăm. Cu ce inimă, cu ce putere, cu ce dispoziție vom dărui iertarea noastră, nu însutit, ci înmiit vor fi bunătățile ce le vom primi ca răsplată de la Dumnezeu. Iată calea! Iată, cum putem să mântuim! Iată, poarta prin care vom intra în Împărăția Cerurilor!

La sfârșit vreau să vă dau cele mai bune binecuvântări ce izvorăsc din inima mea cea smerită și vă doresc, eu neînsemnatul și întinatul, sporire duhovnicească. Dacă v-am smintit cu ceva, să mă iertați, căci sunt om și ca și om fac greșeli. Mă rog cu smerenie ca aceste cuvinte puține, ce le-am spus aici, din cuvintele Evangheliei, această sămânță dumnezeiască care este semănată în inimioarele voastre, să nu cadă pe piatră, nici în pământ sterp, nici pe drum, unde nu se prinde nimic, ci în pământ bun și să dea rod însutit, în vecii vecilor. Amin

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Total
12
Shares
Previous Post

Smerenie înseamnă libertate

Next Post

De ce se organizează Referendumul?

Related Posts