Preot Ioan Istrati
Claxonez nervos la semafor. Accelerez ca un nebun pentru 10 metri la coadă. Mă enervează enorm cocalarii, dar și melcii pensionari. Vreau totul și asta repede.
Umanitatea s-a electrificat. Vrea totul imediat. Dopamina absolută. Clipa de satisfacție. Bomboana dată cățelului dresat. Plăcerea ieftină și mai ales rapidă. Goana după nimic.
Umanitatea a pierdut savoarea poemelor lungi, a scrisorilor de dragoste scrise cu cerneală sângerie și date cu parfum suav, a romanelor fluviu, a așteptărilor de dor.
Vrea mesaj. Beep. Accept. Icoana lui Dumnezeu a fost înlocuită cu iconița de notificare. Totul vizual, superficial, masiv, grotesc. După o secundă, uitarea. Mergem, dăm swipe, vrem altceva. Totul pe repede înainte. Plăcere vizuală. Drog.
Istoria ne-a demonstrat că orice valoare se finisează, se desăvârșește în timp, cu efort de cogniție, cu picături de sudoare, încet.
Catedralele s-au făcut în sute de ani. Operele fundamentale de cultură ale umanității au consumat uneori și o viață de om.
Credința se înmulțește prin rugăciune, în timp. Antrenamentul la Rai durează toată viața. Liturghia înseamnă două ore cât o veșnicie. Dumnezeu vine în liniște, în efort, în calm, în isihie, în pacea minții.
Ce-ar trebui făcut?
Pune frână vieții că se duce ca-ntr-un zid spre moarte. Savurează frumusețea profundă a cuvintelor și formelor. Îndrăgostește-te de idei. Dormi adânc fără dracii de pe mobil. Scoate afară iadul de notificări. Inspiră aerul de munte al rugăciunii. Liniștește-ți bătăile inimii. Închide ochii și simte-L pe Dumnezeu în tăcere. Fugi de lume.
Astea toate sunt în primul rând pentru mine.
