Pr. Vasilios I. Kalliakmani
a) Dacă este adevărat că limba veacului viitor va fi tăcerea, atunci Iosif, logodnicul Fecioarei, este tipul omului veacului viitor.
În Evanghelii nu se păstrează nici un cuvânt al său, nu se menționează nici o convorbire de-a sa. Se descriu numai gândurile și acțiunile sale. Se apropie de taina negrăitei chenoze a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu cu frică, prudență și tăcere. Iar când gândurile de îndoială îl inundă și tulburarea îi pricinuiește o nesuferită durere sufletească, atunci vorbește Cerul.
b) Dar să luăm lucrurile de la început. Iosif a fost ales la bătrânețile sale să fie ocrotitorul și păzitorul Fecioarei. Însă în perioada logodnei, ea a rămas însărcinată „de la Duhul Sfânt”. Acest fapt i-a pricinuit îndoieli și a socotit-o „furată de nuntă”. Potrivit cu alcătuitorul Imnului Acatist: „Vifor de gânduri îndoielnice a avut (având) în sine, înțeleptul Iosif, s-a tulburat”.
c) Această tulburare „se tâlcuiește” într-un mod elegant și dramatic de către un alt imnograf: „Acestea spune Iosif către Fecioara: Marie, ce lucru este acesta care îl văd întru tine? Nu mă pricep și mă minunez, și cu mintea mă minunez! În loc de cinste rușine, în loc de veselie întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie. Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor, pentru că de la preoți, din Templul Domnului, ca pe o nevinovată te-am luat. Și ce este aceasta ce se vede?” .
d) Totuși, în ciuda gândurilor sale, Iosif, fiind temător de Dumnezeu și drept, nu a vrut s-o defaime pe Maria. A hotărât numai să strice logodna, fără vreo procedură oficială. Dar tocmai atunci i s-a arătat în vis Îngerul Domnului și i-a spus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1 20-21).
e) Iosif este singura persoană care a urmat calea inimii, iar nu asprimea Legii. A fost numit drept, cu toate că nu a rămas alipit de legea veche, ci o depășește, participând la lucrarea Harului. A devenit slujitor al Noului Legământ, nu al literei Legii, ci al Duhului lui Dumnezeu. „Căci litera omoară, iar Duhul dă viață” (II Cor. 3,7). De altfel, dreptatea creștină se află dincolo și mai presus de limitele oricărei alipiri de litera Legii.
f) Cuvântul evanghelic este viu și lucrător, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; pătrunde adânc și judecă cugetele și intențiile oamenilor (Cf. Evrei 4, 12). Cu toate acestea, și tăcerea se poate dovedi mântuitoare. Nu tăcerea vinovată, ci aceea care este însoțită de simplitatea inimii, luciditate, libertate și ascultare fără limite de voia dumnezeiască. În cazul lui Iosif tăcerea a slujit minunii Nașterii lui Hristos.
g) În vremea pălăvrăgelii, a vorbăriei deșarte și a inflației chiar și a cuvântului bisericesc, este aproape cu neputință să se aprecieze valoarea tăcerii. Este foarte greu ca, în epoca contemporană raționalistă, să se apropie cineva de dumnezeiasca Naștere precum a făcut-o Iosif. Însă cel care va depăși coaja rațiunii omenești și-și va înălbi inima, va gusta, fie și nedeslușit, prezența Slobozitorului „Care a sărăcit pentru noi”, fie înlăuntrul inimii, fie în chipurile iubiților frați, dar și în a „celorlalți”, mai neînsemnați.
