Taina Cununiei

Potrivit învăţăturii Ortodoxe, Taina Cununiei este foarte importantă şi trebuie săvârşită conform rânduielilor bisericeşti. Un tânăr şi o tânără oficializează legătura iubirii dintre ei, primesc apoi binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, stabilindu-se astfel şi o legătură duhovnicească. Căsătoria, după cum ştim, are la bază mai multe motivaţii:

În primul rând, completarea reciprocă a darurilor primite în chip natural de la Dumnezeu. Fiecare oferă celuilalt împlinirea şi posibilitatea dobândirii unui sens în comuniune. Se ajută în convieţuire, căutând cele mai bune soluţii la problemele comune sau în ispite.

În al doilea rând, prin binecuvântarea Tainei, are loc şi o împlinire reciprocă trupească, prin intermediul căreia se potolesc dorinţele carnale, care, în afara căsătoriei, conduc la pierderea harului lui Dumnezeu şi la sclavia patimilor.

În al treilea rând, prin intermediul căsătoriei, în armonie şi înţelegere comună, se realizează şi înmulţirea neamului omenesc, prin dobândirea de prunci. Aceasta este de fapt, încă din Vechiul Testament, porunca lui Dumnezeu către protopărinţii noştri: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facere 1, 28).

În al patrulea rând, familia, când este locuită de Hristos, devine biserică după chip. Astfel, părinţii pot să se ocupe cu responsabilitate şi frică de Dumnezeu de creşterea corectă a copiilor lor. Copiii trebuie să aibă ca exemplu, în viaţa lor, dacă este posibil, viaţa ireproşabilă şi conduita morală desăvârşită a părinţilor lor.

Potrivit canoanelor, nu este permisă căsătoria dintre un ortodox şi cineva de altă credinţă. Prin pogorământ, în special în ţările europene, s-a acceptat în unele cazuri cununia mixtă între creştini, cu condiţia de a fi botezaţi ortodocşi viitorii copii. Dar astfel de pogorăminte sunt împotriva predaniei, împotriva tradiţiei Sfinţilor Părinţi.

Oricum, rămâne însă strict interzisă cununia între un ortodox şi o necreştină sau invers.

În biserica papală, cununia, la fel ca şi toate celelalte Taine, sunt lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de harul Duhului Sfânt, de vreme ce preoţia lor nu are hirotonie canonică. Ei consideră canonică „relaţia” dintre doi parteneri, chiar dacă nu este binecuvântată de un preot de-al lor, atunci când este nevoie. Dar o astfel de cununie nu diferă cu nimic faţă de cununiile aşa-zis civile, oficiate de ofiţerii stării civile în primăriile oraşelor. În biserica lor se accentuează acceptarea reciprocă a candidaţilor la cununie, în dauna sfinţeniei Tainei. În Biserica noastră Ortodoxă, ceea ce are cu adevărat importanţă şi greutate este binecuvântarea lui Dumnezeu, prin intermediul Tainei, în viaţa lor. În afară de iubirea şi unitatea unui cuplu, este esenţial harul lui Dumnezeu, care binecuvântează şi întăreşte relaţia lor.

Prin hotărârea Vaticanului, se interzice cu stricteţe desfacerea căsătoriei. Acest lucru este însă antievanghelic, de vreme ce Însuşi Domnul a permis desfacerea căsătoriei, în cazul adulterului unuia dintre soţi. Dar ne-am obişnuit cu faptul că papa, de multe ori, se consideră pe sine superior chiar şi lui Hristos.

MĂRTURII DESPRE TAINA CUNUNIEI

a) Zece ani de convieţuire fără harul lui Hristos

În zilele noastre se constată o adâncă criză în ceea ce priveşte căsătoria. Tinerii preferă o viaţă uşoară, plină de plăceri, fără obligaţiile care ar decurge dintr-o relaţie consfinţită prin cununie. Mai mult, în fiecare an au loc mai mult de 3000 de divorţuri (în Grecia). Iată un caz foarte grăitor. Doi tineri au mers la duhovnicul lor pentru a discuta anumite probleme care apăruseră în viaţa lor de cuplu. Convieţuiau necununaţi de zece ani. Duhovnicul i-a sfătuit să se spovedească, iar dacă simt că se iubesc cu adevărat, să se cunune cât mai curând posibil. Într-adevăr, la scurt timp s-au cununat şi au dobândit un copil. Cu toate acestea, deşi se spovediseră şi primiseră Taina Cununiei, la şase luni după naşterea copilului au divorţat. În acest caz, desigur, nu Taina Cununiei, prin care se primeşte binecuvântarea lui Hristos şi prin care ei devin participanţi activi ai vieţii spirituale a Bisericii, a dus la despărţirea lor. Merită să analizăm această temă, care preocupă mii de tineri în zilele noastre, şi să desluşim adevăratele motive ale divorţului lor.

În primul rând, tot ceea ce uneşte Hristos, prin binecuvântarea ce se pogoară în viaţa omului, stârneşte invidia şi furia celui care desparte, a diavolului, care nu-şi găseşte liniştea până când nu intră în viaţa omului, ca să-l dezbine şi să-l ducă spre pierzare. Începe să prezinte mult mai accentuat diferenţele dintre cei doi, îi face să le creadă de nedepăşit, încearcă să minimalizeze importanţa prezenţei în viaţa lor a unui duhovnic. Îi face să nu mai fie sinceri până la capăt, unul faţă de celălalt. Alungă smerenia şi jertfelnicia, stingând încet-încet flacăra iubirii de la început. În al doilea rând, atunci când în căsnicie apar copiii, cresc obligaţiile şi sarcinile celor doi părinţi. Neobişnuiţi cu aceste noi constrângeri, cel viclean le sugerează gânduri despre starea lor de dinainte, când erau liberi, fără obligaţii, făceau ce doreau cu timpul lor liber, nu aveau cine ştie ce griji materiale, sprijinindu-se mereu pe portofelul părinţilor. Acest mod superficial de gândire duce la conflicte interne şi reproşuri. Sunt vulnerabili şi din cauza stării de păcătoşenie, provocată de trăirea anterioară fără cununie, intervine plafonarea şi, inevitabil, ajung la divorţ.

b) Atunci când părinţii sunt sfinţi…

Mai există şi în zilele noastre părinţi sfinţi. Într-un oraş din Peloponez trăia în urmă cu câţiva ani o familie evlavioasă cu mulţi copii. M-am învrednicit să-i cunosc. Rodul sfinţeniei părinţilor, prin harul lui Dumnezeu, erau cei unsprezece copii ai lor, patru băieţi şi şapte fete. Viaţa lor era călăuzită de exemplul luminos al părinţilor şi de învăţăturile Bisericii noastre. Încă de mici, participau la toate slujbele bisericii din cartierul lor şi erau foarte apropiaţi de un duhovnic. Fiecare a studiat ceea ce i-a plăcut şi şi-au ales drumul în viaţă, luminaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Din cele şapte fete, şase au ales ca, după terminarea studiilor, să intre în viaţa monahală, ridicând jugul cel uşor al vieţuirii în ascultare şi jertfelnicie. Fără să fie influenţate de nimeni, au intrat în aceeaşi mănăstire, unde şi-au continuat lupta dobândirii virtuţilor lui Hristos. Dintre băieţi, doi s-au călugărit la Sfântul Munte şi vieţuiesc cu jertfelnicie şi iubire întru Hristos.

Un alt caz foarte cunoscut este al unei familii din Tesalonic. Părintele G. împreună cu preoteasa sa au avut opt copii. Şapte dintre ei au ales viaţa monahală din proprie iniţiativă. Astfel, cinci fete vieţuiesc într-o sihăstrie din apropierea Tesalonicului, iar doi băieţi se nevoiesc la Sfântul Munte. Toţi şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi se luptă pentru dobândirea mântuirii celei veşnice.

c) Cizmarul din Alexandria

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci, îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi de la care ai ce să înveţi!”

A doua zi, sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:

– Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul, pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasupra nevoinţelor sale din deşert.

d) Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind căsătoriţi

După adormirea Cuviosului Alexie – Omul lui Dumnezeu şi după îngroparea sa, mulţi creştini ai Romei şi au dorit să imite viaţa acestuia şi să iubească, mai mult decât plăcerile trecătoare, fecioria şi dăruirea către Hristos.

Trăia pe atunci o fecioară evlavioasă, pe care părinţii au forţat-o să se căsătorească cu un tânăr bogat, potrivit obiceiului căsătoriilor aranjate, care s-a practicat foarte multă vreme în vechime. După nuntă, când au ajuns în dormitorul nupţial, fecioara a căzut în faţa unei icoane a Maicii Domnului şi cu lacrimi a implorat-o să-i păzească fecioria neîntinată. Tânărul încerca în acest timp să o convingă că nunta este binecuvântată de Hristos şi că cei căsătoriţi sunt şi ei bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu.

În cele din urmă însă, fecioara l-a convins pe mire să-şi păstreze împreună neprihănirea, iar în faţa celor din jur să apară ca un cuplu normal. Astfel au trăit mulţi ani ca prieteni iubiţi ai lui Hristos, în posturi, în rugăciuni şi în milostenie. Când a sosit ceasul, Domnul a chemat-o întâi la sine pe fecioară, în cetatea cea cerească, în Ierusalimul cel de sus. La momentul în care se pregăteau să o îngroape, soţul s-a apropiat de sicriu şi a spus următoarele cuvinte, în auzul tuturor: „Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru partenera de viaţă pe care mi-ai dat-o sau, mai bine-zis, pentru mireasa cea neprihănită pe care astăzi ţi-o dăruiesc înapoi, aşa cum mi-ai dăruit-o”. Când a spus aceste cuvinte, fecioara a revenit la viaţă, a deschis ochii şi i-a spus soţului ei: „De ce, iubitul meu mire, ai dezvăluit aceste lucruri, fără ca nimeni să ţi-o ceară?”, şi a adormit din nou. Această minune i-a uimit pe cei prezenţi, care I-au dat slavă lui Dumnezeu.

După câteva zile a adormit şi soţul, pe care rudele l-au îngropat într-un alt cimitir. După câteva luni, pentru că îşi construiseră un nou loc de veci, au hotărât să-l mute pe cel decedat. Când au deschis mormântul… minune! Trupul dispăruse. Au deschis apoi şi mormântul soţiei sale şi i-au găsit acolo pe amândoi împreună. Aşa cum trăiseră pe pământ, iubitori şi neprihăniţi, prin voia lui Dumnezeu, au rămas de nedespărţit şi după adormire. Au înţeles minunea şi i-au depus pe amândoi în noul mormânt.

e) O femeie a zis că îşi va da propriul copil diavolului

Trăia cândva o familie evlavioasă în Constantinopol, în frică şi iubire de Hristos. Au hotărât, într-un anumit moment al vieţii lor, ca de atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul, însă, îl ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar femeia nici n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai respectat ziua Învierii Domnului, dacă va fi să rămân însărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!”

Din păcate, cuvintele femeii s-au adeverit şi a rămas însărcinată. A trecut timpul şi a născut un băiat drăgălaş. Când copilul a împlinit 12 ani, diavolul i s-a arătat în vedenie femeii şi i-a spus: „Peste trei ani voi veni să iau darul pe care mi l-ai promis!”

Femeia a început să plângă şi să se tânguiască. Pentru că a aflat cele petrecute de la tatăl său, fiul a început s-o urască şi să o respingă. A plecat de acasă şi nu-i mai acorda nicio importanţă. Soţul ei de asemenea pleca de acasă, lipsea nopţile şi trăia în patimi. Femeia a început să se zbată în sărăcie şi, din cauza nevoilor, s-a angajat ca doică pentru un copil mic, la o familie bogată. Într-o seară, pe când femeia dormea alături de copilul avut în grijă, bărbatul ei, ca să se răzbune pe ea, a luat pe furiş copilul şi l-a omorât. Credea că astfel va fi arestată, judecată pentru crimă şi condamnată la moarte.

Când tatăl copilului a venit şi-a văzut grozăvia, a crezut că femeia comisese această faptă îngrozitoare. A pus să fie arestată şi trimisă pentru a fi judecată. În această situaţie, neavând pe nimeni care să-i dovedească nevinovăţia, a început să se roage către Maica Domnului şi să-i ceară ajutorul. Şi, într-adevăr, în momentul în care toate erau pregătite pentru execuţie, a apărut în faţa tuturor Maica Domnului, ţinându-l în braţe pe Pruncul Sfânt, Fiul ei, şi le-a spus: „Aşteptaţi să facă această judecată Fiul meu!” Atunci a grăit pruncul Hristos şi le-a zis: „Nu judecaţi, o oamenilor, după cele exterioare, ci cu dreptate, ca să nu moşteniţi iadul cel veşnic. De ce aţi condamnat-o, fără martori, pe această femeie? Aşa poruncesc legile voastre? Αduceţi pruncul ucis aici şi Εu voi face judecata!”

Când cei de faţă au văzut aceste minuni s-au înspăimântat. Au poruncit să fie degrabă adus pruncul ucis. Atunci Hristos a spus: „În numele Domnului, învie şi spune cine este cel care te-a ucis!” Atunci pruncul a revenit la viaţă şi a spus numele criminalului, arătându-l cu degetul. După aceasta, Maica Domnului şi Pruncul s-au înălţat la ceruri. Judecătorii l-au arestat pe adevăratul vinovat şi l-au condamnat la moarte. Astfel, femeia şi fiul ei au fost izbăviţi şi iertaţi de blestemul care era asupra lor, fiind pedepsit autorul moral al acestei tragedii, tatăl, al cărui suflet a fost luat de diavol.

(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

Total
178
Shares
Previous Post

Viața ascetică a familiei

Next Post

Nu este cu putință ca Dumnezeu să lase o astfel de milostenie fără pocăință

Related Posts