Nu este cu putință ca Dumnezeu să lase o astfel de milostenie fără pocăință

–       Vreau să vă vorbesc, Părinte, despre ceva foarte serios.

Tânăra stătea la intrarea biroului și aștepta permisiunea să intre. Nu avea o înfățișare prea „religioasă”. Purta pantaloni colan și era vopsită cam insistent. Preotul bătrân a privit-o cu bunătate și a întrebat-o:

–       Vă rog. Ce doriți?

Tânăra a intrat și s-a așezat în fața biroului preotului.

–       Vreau să mă sfătuiți în ceva, a spus ea cu curaj. Mama mea este în cele din urmă ale ei. A trăit o mare parte a vieții ei lucrând în locuri necuviincioase… Știu.. Poate vă voi sminti puțin…

S-a oprit și-l privea pe preot cercetător, dar cu sinceritate în ochii ei.

–       Vă rog, continuați!, a spus preotul.

–       Mama mea, cu banii pe care îi câștiga a reușit să ne crească pe mine și pe fratele meu, fără să trebuiască să ne dea pe mâini străine. Pe tatăl nostru nu l-am cunoscut… Dar mama nu ne-a crescut numai pe noi. Jumătate din bani, poate și mai mult, îi dădea totdeauna milostenie. Mulți copii s-au realizat datorită ei. Unii chiar au studiat datorită mamei noastre. În toată viața ei, milostenia era prima îndatorire… Acum moare. Cu greutate comunică cu noi. Aș fi vrut să se spovedească și să se împărtășească, dar nu știu cum să-i spun… Înțelegeți? Niciodată nu a avut o legătură mai strânsă cu Biserica… Nu era cu desăvârșire indiferentă, dar… Înțelegeți.

Preotul avea privirea plecată și asculta cu atenție.

–       Nu vă mâhniți, i-a spus preotul. Ați făcut ceea ce trebuia să faceți. Acum vom face amândoi rugăciune pentru mama voastră și Dumnezeu va arăta chipul în care o vom ajuta. Oricum va fi, să țineți minte că Dumnezeu cu siguranță nu va lăsa o astfel de milostenie fără pocăință…

Au trecut câteva zile. Preotul nu primise nici o veste de la acea tânără. Într-o dimineață însă vede lipit pe un perete afișul cu înștiințarea morții mamei acelei tinere. A hotărât să meargă la înmormântare.

La sfârșitul slujbei de înmormântare s-a apropiat de el acea tânără. L-a salutat cu politețe și i-a mulțumit pentru că venise la înmormântare. Era foarte mâhnită.

–       Mă mâhnesc mult pentru sufletul mamei mele, Părinte, a spus ea.

–       Să nu vă mâhniți! V-am spus că de vreme ce mama Dvs. a făcut în viața ei atâta milostenie, este imposibil ca Dumnezeu s-o lase fără pocăință și iertare. Numai aceasta vă pot spune eu. Celelalte le știe numai Acela…

În acel moment s-a apropiat de ei un tânăr.

–       Părinte, să vă fac cunoștință cu fratele meu.

După ce s-au făcut recomandările, tânăra i-a spus fratelui ei:

–       Părintele este de la Biserica Sfânta Fotini… Știi… Puțin mai sus de casa mamei…

Apoi adresându-se preotului, îi zice:

–       Părinte, nu vă ascund faptul că mult mă mâhnesc că mama a plecat așa. Poate trebuia să fim mai insistenți. Nu știu… Înțeleg ce-mi spuneți, dar nu am atâta credință ca să mă pot mângâia cu aceasta…

–       Ce s-a întâmplat?, a intervenit fratele.

–       Iată, cu câteva zile mai înainte am mers la Părintele să-i cer să vină s-o spovedească și s-o împărtășească pe mama, dar a șovăit oarecum… Nu știam cum ar fi reacționat ea… Și iată că acum nu am apucat…

Atunci fratele a tresărit, a zâmbit și a spus:

–       Nu te mâhni! Am apucat. Alaltăieri seara când ai lipsit, mama ca și cum s-ar fi trezit dintr-odată din letargia ei, s-a întors spre mine și, ca și cum nu ar fi fost bolnavă, mi-a spus: „Du-te repede la Sfântul Dimitrie și adu-l aici pe părintele”. La început m-am mirat. Nu am vrut să-i stric dorința, însă nu așteptam să găsesc pe cineva la Biserică la acea oră. Cu toate acestea părintele era acolo. I-am explicat despre este vorba și a venit fără întârziere. De unde să-mi închipui că tu ai vorbit cu preotul de la Sfânta Fotini. Iartă-mă că nu ți-am spus nimic, dar cu înmormântarea și cu grijile am uitat… sau, ca să fiu sincer, nu știam cum o s-o iei… Nu mi-ai spus că vrei să mergi la un preot… Dar să știi că s-a împărtășit.

Preotul a zâmbit. I-a salutat politicos și a plecat. „Dumnezeu nu lasă milostenia neînsoțită de pocăință”, spunea mereu în sine sa cu emoție.

Extras din Micul Pateric al Orașelor „Oso boris”, a lui Vasile Arghiriadis.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.