Pr. Ștefan Anagnostopoulos
Într-un oraș din Peloponez am întâlnit odată un creștin la vreo 32 de ani, care răspândea mireasmă precum rozmarinul… Și uimirea mea a crescut și mai mult atunci când a început să-mi vorbească despre Rugăciunea lui Iisus, dându-mi seama că din gura lui ieșea negrăita mireasmă a Duhului Sfânt.
Despre metanier și Rugăciunea lui Iisus învățase cu ani în urmă în Sfântul Munte și de atunci o spunea neîncetat, zi și noapte. Și de multe ori, fără întrerupere, chiar și nopțile. Rugăciunea completa nevoile firești ale somnului.
Și astfel, încet-încet, Rugăciunea lui Iisus a devenit duhovnicească în inima sa. Se desfăta de măreția Rugăciunii minții, fără să poată explice cum se rostește înlăuntrul său Rugăciunea. Și aceasta se petrecea în zona inimii cu multă dulceață, fără ca el să o rostească conștient, fie cu gura, fie cu cuvântul lăuntric. Aceasta este măreția rugăciunii duhovnicești, dar mai ales a celei așa-numite Rugăciunea minții.
Odată, într-o astfel de stare, atât de mult a fost preschimbat de Harul lui Dumnezeu, încât, așa cum spune el: „Am uitat de mine însumi. Era ca și cum m-aș fi pierdut și dintr-odată am simțit cum sufletul meu se afla în brațele deschise ale duhovnicului meu, care se ruga înaintea unui tron ceresc foarte luminos, ce avea multă lumină și slavă a lui Dumnezeu.
Peste puțin, nu știu cât, această lumină cerească l-a cuprins în întregime și pe duhovnicul meu și-l lumina atât de mult, încât aveam sentimentul că am închis ochii sufletului meu. Cum vedeam? Și cum vedem, nu știu… Sufletul meu lipit strâns de duhovnicul meu l-a auzit rugându-se Domnului Iisus Hristos pentru mine…
Nu îndrăzneam să ridic ochii sufletului, cu toate acestea simțeam acea revărsare de lumină revărsându-se și peste mine, umplându-mă de fericire, de bucurie, de pace, de uimire, de veselie. La un moment dat mi-am revenit…
Simțeam că nu pășesc pe pământ și Rugăciunea Numelui lui Iisus rostindu-se înlăuntrul meu de nenumărate ori. „Iisuse al meu”, „Iisuse al meu”, „Iisuse al meu”…
Trei-patru zile nici nu am mâncat, nici nu am băut o picătură de apă, nici nu am dormit. Mă desfătam neîncetat de o fericire cerească ce nu se poate descrie. Lacrimile mele curgeau ca un pârâu și erau foarte dulci”.
Aici s-a terminat experiența dumnezeiască a acestui creștin ce trăiește printre noi în vremea noastră, fiind o raritate în această epocă nebună pe care o trăim. Acesta a gustat din mierea dumnezeieștii desfătări, venită din pomenirea preadulcelui și preaputernicului Nume al lui Iisus Hristos. El s-a dedat cu tot sufletul acestei lucrări duhovnicești, la început rostind Rugăciunea cu cuvântul, în șoaptă, iar apoi și cu cuvântul lăuntric, indiferent de obligațiile pe care le avea la munca sa, în societate și acasă. În mintea sa, în gândurile sale, în amintirile sale, în simțirile sale stăpânea doar această sete pentru Numele lui Iisus Hristos. Setea care a devenit dragoste, iar aceasta a devenit iubire dumnezeiască pentru Hristos.
O foame nestăpânită și sete pentru dragostea lui Dumnezeu, din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima și cu toată tăria. Domnul nostru Iisus Hristos ne asigură că cei ce flămânzesc și însetează de dreptatea lui Dumnezeu, nu numai că se vor sătura, dar vor fi și fericiți datorită acestei plinătăți a dragostei lui Dumnezeu. Și plinătatea dragostei, precum se vede, îl conduce încet-încet pe acest tânăr în Grădina Maicii Domnului.
