Preot Alexandru Lungu
Ipocrizia unor oameni vis-à-vis de suferința altora este fără îndoială un semn clar că nu știm cărui Dumnezeu slujim. Creștinismul nu este religia dreptății, cât mai ales una a iubirii. Cum ar fi arătat Creștinismul astăzi, dacă Hristos ar fi înființat o armată de Apostoli cu care să ia sub asalt Ierusalimul acum 2000 de ani? Să nu se mai jertfească pe cruce, să renunțe la patimi și să-și înființeze Împărăția pe pământ? Cum ar fi arătat astăzi calendarul creștin, dacă Mucenicii care au fost dați morții în arene, mâncați de lei și omorâți prin ascutișul sabiei, s-ar fi revoltat și ar fi devenit un grup de mercenari ce luptă pentru propria viață
Suferința altora devine subiect de fanatism religios pentru unii dintre creștinii noștri, care văd în necazul aproapelui răzbunarea lui Dumnezeu. Așadar același Creator, poate să fie atât Tată iubitor pentru o parte din creația Sa, cât și răzbunător pe cei care nu Îi îmbrățișeză legea predată prin Apostolii Săi acum mai bine de 2000 de ani?
Am întrat în perioada Triodolui, iar în Duminica următoare vom asculta Evanghelia fiului risipitor. A celui care şi-a abandonat tatăl, cerându-și partea de avere pentru simplu fapt că alături de familia sa nu își putea trăi viața în dimensiunea dorită de el. Tatăl îngăduie acest abandon, oferă tot ceea ce i se cuvenea fiului celui mic abia după moartea Sa, însă nu încetează nicio clipă să-și aștepte fiul desfrânat.
Dacă o tragedie de proporții poate să ne împingă la replici atât de acide, încât să găsim justificări biblice, profetice, preluate din nu știu ce manuale ezoterice, înseamnă că nu știm cărui Dumnezeu aparținem. Tatăl nostru ești și Tatăl lor. Și dacă toți avem același Tată, oare nu suntem frați? Să ne rugăm pentru cei aflați în durere, fără justificări, fără răutăți ieftine. La câteva mii de km, mii de copii își plâng părinții care nu mai sunt. Mii de părinți sunt nevoiți să-și îngroape copiii plecați mult prea devreme din această existență. Viața are aceeași valoare indiferent de religie!
