Ierom. Savatie Baştovoi
De ce a zis Hristos, pe de o parte, să ne rugăm în cămara noastră cu ușa încuiată, adică în singurătate, iar, pe de altă parte, ne învață să zicem “Tatăl nostru”, nu “Tatăl meu”?
În multe locuri, prorocii se roagă cu adresarea “Dumnezeul meu” și Însuși Hristos Se roagă pe Cruce cu cuvintele prorocului David (deși mai drept este să spunem că David, în chip profetic, se ruga cu cuvintele lui Hristos): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Totuși, Hristos, învățînd mulțimile, le spune să se roage cu “Tatăl nostru”, nu “Tatăl meu”.
Ne-a învățat așa Hristos din două pricini. Mai întîi, pentru smerenie, căci, descoperindu-ni-L pe Dumnezeu ca tată și îngăduindu-ne îndrăzneala de a-L numi tată, ceea ce nici un proroc pînă la întruparea Fiului nu a făcut, ne păzește, totodată, de înfumurarea de a avea un asemenea Tată, de aceea spunem mereu “al nostru”, ca să avem conștiință că nu sîntem cu nimic mai buni decît mulțimea înfiată de Dumnezeu. Mai apoi, a doua pricină, este creșterea dragostei, căci, rugîndu-ne pentru noi, de fiecare dată trebuie să îi avem în minte și pe buze pe toți ceilalți și tot ce cerem pentru noi să cerem și pentru ei. Că lucrurile stau așa, o arată și condiționarea primirii celor cerute doar dacă și noi facem altora ceea ce dorim să ne facă Dumnezeu nouă.
Așa se explică faptul că în rugăciunile Bisericii ne adresăm de multe ori în nume propriu cu chemarea “Dumnezeul meu” sau “Iisuse al meu”, dar niciodată nu zicem “Tatăl meu”, ci doar “Tatăl nostru”, păzind smerenia de frate între frați unde nu știe nimeni care e întîiul și care e ultimul, căci la Hristos și cei din urmă pot fi cei dintîi, și invers.
