– Îmi aduc aminte că odată, la Sinai, mergeam undeva cu un monah şi i-am dat două piersici. Dar îl văd că nu le mănâncă. Voia să meargă să le spele, ca apoi să le mănânce. Şi le ţinea în mână, nevoind nici în buzunar să le bage, ca nu cumva să se umple de microbii aflaţi în buzunar. Fratele lui, care avea opt copii, îmi spunea: „Acesta cheltuieşte mai mult săpun ca să-şi spele mâinile, decât femeia mea spălându-i pe cei opt copii ai noştri”. Şi să vedeţi ce a păţit! Acolo la Sinai dădeau fiecărui călugăr şi câte un beduin ca să-i slujească, să-i ducă mâncarea etc. Beduinul ce a fost dat acelui călugăr era mai murdar decât toţi. Negru de murdar! Hainele lui miroseau, mirosea şi el în întregime. O săptămână trebuia să-l pui la înmuiat, ca să se cureţe. Mâinile îi erau… nu mă întreba! Trebuia să i le razi cu şpaclul. Când lua blidul ca să-i ducă mâncarea, îşi băga cele două degete mari înăuntru… „Fugi, fugi…!”, îi striga monahul, de îndată ce îl vedea. În cele din urmă acel monah n-a stat la Sinai nici două săptămâni.
Îmi aduc aminte că în viaţa de obşte aveam un monah care, ca mirean, fusese ofiţer de jandarmi. L-au pus citeţ, pentru că era învăţat. Era de mulţi ani în mănăstire şi se dezgusta de toate. Cum să atingă mânerul uşii?! Uşa o deschidea cu piciorul sau trăgea zăvorul cu cotul şi după aceea îşi curăţa cu spirt mâneca aceea cu care atinsese zăvorul. Chiar şi uşa bisericii o deschidea cu piciorul. Dar când a îmbătrânit, Dumnezeu a îngăduit să i se umple picioarele de viermi, dar mai ales cel cu care deschidea uşa. Eram ajutorul monahului care era cu ascultarea la bolniţa mănăstirii, atunci când acela a venit pentru prima dată la bolniţă cu piciorul legat. Monahul infirmier mi-a spus să-i dezleg piciorul, în timp ce el s-a dus să aducă nişte bandaj. Când i-am dezlegat piciorul, ce să văd? Era plin de viermi. „Du-te la mare şi spală-ţi piciorul ca să se cureţe de viermi, îi spun, şi apoi vino ca să-ţi schimb bandajul!”. Unde ajunsese! Ce pedeapsă! Eu m-am pierdut cu totul. Infirmierul m-a întrebat: „Ai înţeles din ce i s-a tras aceasta?”. „Am înţeles, i-am răspuns. Pentru că deschidea uşa cu piciorul”.
– Părinte, fiind în această situaţie continua să deschidă uşa cu piciorul?
– Da, o deschidea tot cu piciorul. Şi îmbătrânise călugăr.
– N-a înţeles aceasta?
– Nu ştiu. După aceea eu m-am dus la Mănăstirea Stomiu, la Koniţa. Cine ştie ce fel de moarte a avut! Şi iată, în mănăstirea de acolo unii monahi tineri mâncau rămăşiţele pe care bătrânii le lăsau în farfuriile lor, ca să ia astfel binecuvântare. Adunau rămăşiţele de mâncare. Sau alţii sărutau mânerul uşii, pentru că a fost atins de Părinţi, iar acesta, atunci când se închina la icoane, abia de îşi atingea mustaţa de icoană. Şi să vezi ce păţea apoi mustaţa sa din pricina spirtului…
– Părinte, dar atunci când se procedează astfel cu lucrurile sfinte, aceasta nu este lipsă de evlavie?
– Da, de la lipsa de evlavie porneşte omul şi apoi ajunge la altele. Şi acela ajunsese chiar să nu se mai închine, pentru că se temea ca nu cumva cel care se închinase înaintea lui la icoană să nu aibă vreo boală.
– Adică pentru ca să nu se scârbească cineva, trebuie să nu dea importanţă?
– Oamenii nu văd balastul pe care îl mănâncă! Dacă cineva care este cuprins de frica de a nu se îmbolnăvi sau de frică, în general, îşi face cruce, îl ajută Hristos. Câţi dintre cei care au diferite boli nu trec pe la Colibă! Unii simpli îşi fac semnul crucii, sărmanii, apoi iau cănuţa ce o am acolo şi beau apă. Alţii care se tem, nici nu o ating. Cu câteva zile mai înainte a venit cineva care avea o funcţie înaltă. Atât de mult se temea sărmanul de microbi, încât îşi albise mâinile curăţindu-le cu spirt. Chiar şi maşina sa şi-o freca cu spirt. Mi-a fost milă de el. Ştii ce înseamnă să ai o astfel de funcţie şi să te mişti aşa? I-am dat rahat, dar nu l-a luat, pentru că l-am apucat eu cu mâna. Dar şi în cutie de ar fi fost, tot nu l-ar fi luat, deoarece s-ar fi gândit că şi în cutie l-a pus cineva cu mâinile lui. Când am văzut aceasta, am luat rahatul, l-am frecat de pantofii lui şi apoi l-am mâncat. I-am făcut destule de acestea şi m-am chinuit să-l fac să se elibereze puţin din acea psihoză. Iată, şi astăzi a venit aici o tânără care avea frică de boală. Când a intrat înăuntru, n-a luat binecuvântare, pentru că se temea să nu se molipsească de microbi, iar când a plecat, după atâtea pe care i le-am spus ca s-o ajut, iarăşi n-a luat binecuvântare. „Nu-ţi sărut mâna, îmi spune, pentru că mă tem să nu mă molipsesc de microbi”. Ce să mai spui? În felul acesta îşi fac viaţa lor neagră.
Extras din Nevoinţă duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.
