Cuvintele Sfintei Evanghelii fac adeseori referire la Templul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost adus, prunc fiind, și închinat Părintelui Său. Mai întâi, Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol al Evangheliei sale, menționează că Îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Zaharia pe când tămâia în Templu și i-a vestit că va naște un fiu, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Cu toate că era credincios lui Dumnezeu, fiind înaintat în vârstă, marele preot nu a crezut cuvintele Îngerului și a rămas mut până s-au împlinit acestea. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze intrând în Templul Domnului (Luca 1, 8-9); și Îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și iată vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în Templu. Și ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a văzut vedenie în Templu; și el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la Templu, s-a dus la casa sa (Luca 1, 19-23).
Mai apoi, în capitolul al doilea al scrierii sale, Sfântul Luca ne spune că Mântuitorul a fost prezentat la Templu, adus de către Fecioara Maria și întâmpinat de Dreptul Simeon și de Prorocița Ana. Cuvintele rostite atunci, profeția făcută de Simeon Fecioarei Maria, sunt adeseori pomenite: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi (Luca 2, 34-35).
De asemenea, tot Evanghelistul Luca ne aduce aminte de pelerinajul făcut de Fecioara Maria și de Dreptul Iosif pe când Mântuitorul avea 12 ani, prilej cu care a fost regăsit în Templul din Ierusalim, pe care l-a numit „Casa Tatălui Său”, după cum i-a mărturisit Maicii Sale, Fecioara Maria, îngrijorată de pierderea Lui: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? (Luca 2, 49).
Celelalte întâmplări deosebit de importante ne vorbesc despre râvna casei lui Dumnezeu, care L-a mistuit pe Mântuitorul, despre atitudinea plină de dragoste față de învățătura curată a Legii, atunci când i-a izgonit pe negustorii din Templu, pe cei care făcuseră din Casa Tatălui Său un loc de neguțătorie: Nu este, oare, scris: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile?” Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari (Marcu 11, 17).
Ritmul Templului ritmează și misiunea Mântuitorului Hristos. Este, poate, motivul pentru care, cu prilejul unor sărbători sau al unor minuni pe care le-a săvârșit, Mântuitorul Se afla în Templu. După ce l-a vindecat pe slăbănogul de la Scăldătoarea Oilor, Vitezda, acesta s-a întâlnit cu Mântuitorul în Templu. Altădată, Mântuitorul a fost Vindecătorul celor care erau cuprinși de întuneric, cum era un orb din naștere, și a săvârșit în templu diferite tămăduiri ori a rostit parabole, ceea ce a atras mânia fariseilor și cărturarilor.
În Templu, Mântuitorul i-a luat apărarea unei femei păcătoase sau i-a întâlnit pe unii care doreau să-L cunoască. Știm că, înainte de arestarea și judecarea Sa nedreaptă, Domnul S-a aflat în Templu și a adresat cuvinte aspre împotriva cărturarilor și fariseilor. Le-a spus Ucenicilor că vor cădea de ascuțișul sabiei și vor fi duși robi la toate neamurile, și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor (Luca 21, 24), ceea ce s-a întâmplat cu Cetatea Sfântă, conform prorocirii Mântuitorului despre distrugerea ei.
Totul a culminat cu momentul răstignirii Mântuitorului, atunci când Acesta și-a dat duhul și catapeteasma Templului s-a despicat în două.
Continuând periplul cărților Noului Testament, ne amintim că, la început, Ucenicii Mântuitorului veneau să se roage în Templu, chiar dacă în grupuri mai mici, apoi se întâlneau după aceste momente de rugăciune și săvârșeau Liturghia.
De asemenea, chiar și atunci când erau acuzați că sunt Ucenicii Mântuitorului, interzicându-li-se să mai vorbească despre El, Apostolii odată eliberați, veneau în Templu, întrucât acolo erau sufletul fiilor lui Israel și legătura cu Dumnezeul Cel Preaînalt. Acolo era locul unde vremea nu vremuiește.
Care este, însă, istoria acestui loc? Cărțile Vechiului Testament aruncă lumină asupra acestui misterios edificiu. De aici știm că David a cumpărat colina sau dealul Moria și a înălțat acolo un Altar pe care a adus jertfe (cf. 1 Paralipomena 21, 26-28).
Deși a intenționat să construiască un Templu, Dumnezeu nu i-a îngăduit acest lucru. Doar în vremea fiului său, Solomon, pe la anul 959 î.Hr., au început lucrările de construire a Templului, lucrări care au durat șapte ani.
Materiale au fost aduse de departe, din Fenicia și Liban. Deși construcția era frumoasă și impresionantă pentru vremea de atunci, ea rămânea modestă în comparație cu palatele ridicate ulterior. Având formă dreptunghiulară, cu dimensiuni de 30 de metri lungime și 10 lățime, erau ziduri de piatră, iar înăuntru două încăperi: Sfânta și Sfânta Sfintelor, cea din urmă îmbrăcată în întregime în aur.
Alături de Templu se aflau locuințele preoților și ale celor care erau de folos la diferitele lucrări sau treburi. Iosif Flaviu ne vorbește despre o clădire care avea aproximativ 100 de încăperi destinate, pe de o parte, slujitorilor Templului, iar pe de altă parte, femeilor și celor care aveau responsabilități administrative zilnice, dar și pelerinilor.
Templul zidit de Solomon a avut o istorie de aproximativ patru veacuri. Soldații lui Nabucodonosor, când au jefuit Ierusalimul în 597 î.Hr., au provocat mari pagube Templului, iar după 11 ani babilonienii l-au distrus până la temelii.
Un alt Templu, pe locul celui dintâi, a fost construit după întoarcerea din exil a evreilor, care au adus o parte dintre obiectele din aur și argint luate altădată de babilonieni. De această dată, construirea Templului a durat cinci ani, însă nu mai avea frumusețea și bogăția templului lui Solomon. Avea două curți, una exterioară, care-i putea primi pe toți, și alta interioară, care era rezervată doar evreilor.
În cele cinci secole de existență, cel de-al doilea Templu a fost și el profanat de mai multe ori. Din cuvintele Vechiului Legământ aflăm că, îndată ce era refăcut, după ce trecea prin încercările prigonitorilor, existau anumite rânduieli de purificare sau sfințire a lucrărilor respective.
Am putea vorbi și despre cel de-al treilea Templu, pe care Irod cel Mare doar l-a reconstruit, vechile temelii fiind păstrate. Chiar dacă materialele au fost înlocuite aproape în întregime, anumite finisări au durat mulți ani după moartea lui Irod, chiar până aproape de dărâmarea Templului și a Ierusalimului.
Iosif Flaviu ne spune că, în vremea lui Irod cel Mare, au lucrat mii de oameni. Istoricii sugerează că, în anumite perioade, au fost aproximativ 10.000 de lucrători. O mie de leviți învățaseră anumite meserii, pentru a lucra în părțile cele mai sfinte ale Templului. Erau acele locuri unde nu era permis accesul poporului. În același timp, zona adiacentă clădirii Templului a fost mult extinsă. S-au folosit blocuri enorme de piatră, unele având 9-12 metri. Și astăzi, specialiștii se întreabă cum s-a reușit așezarea lor în topica respectivă și cum anumite îmbinări sau lucrări de arhitectură au fost executate, întrucât tehnica de zidire nu a putut fi descoperită.
Templul, asemenea altor clădiri din Antichitate, dispunea de mai multe curți, care erau închise cu ziduri. O curte a păgânilor, unde intrau cei netăiați împrejur. Aici se aflau, pe coloane, înscrise în greacă și latină, mai multe cuvinte sfinte. Exista și o curte a femeilor, alta a israeliților, parte din ea rezervată preoților. În curtea femeilor se intra pe o poartă impresionantă, care se numea Poarta cea Mare sau Poarta Frumoasă, așa cum citim în Faptele Apostolilor 3, 2: Și era un bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau și-l puneau în fiecare zi la poarta Templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în Templu. O altă poartă era din bronz, iar materialul fusese adus din Corint. O alta purta numele lui Nicanor, unul dintre marii constructori din vremea lui Irod.
Deși au creat o remarcabilă operă de artă, ce oglindește o viziune arhitectonică înaltă, susținută prin sacrificiu material și uman, mulți dintre cei care au participat la zidirea Templului nu-și înălțaseră și sufletele aproape de Dumnezeu. Poate de aceea, Mântuitorul a văzut în aceste blocuri imense de piatră, în cantitățile mari de aur și în lucrurile fine și rare aduse din țări îndepărtate doar dorința de a arăta celorlalți anumite calități ale constructorilor și donatorilor, nu și cinstirea cuvenită lui Dumnezeu. De aceea, așa cum ne spune Evanghelistul Matei (capitolul 24, 2): Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.
În anul 70, romanii au dărâmat și incendiat Templul. S-au găsit în urma unor săpături arheologice straturi mari de cenușă, dovadă a marelui incendiu din anul acela. Chiar dacă s-a încercat să se refacă Templul, cum a fost în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) și în alte situații, flăcări ieșind din pământ și cutremure au făcut imposibilă reconstrucția.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro
