Într-o dimineață, soțul meu a fost sunat de un părinte slujitor prin munții Neamțului, la hotarul cu Harghita, acolo unde cerbul îți bate cu coarnele lui rămuroase în fereastră, iar pădurile dau binețe streșinilor cu cuib de rândunică, și i-a zis: ,,Un enoriaș de-al meu se simte rău, aș vrea să îl aduc la spital, a avut un accident de muncă!” Și-n timp ce ei se sfătuiau, se aude în telefon un glas de femeie (că se adunase mai tot satul): -,,Parince, dacî trebî, plăcesc eu elicopceru’!” (adică, Părinte, dacă trebuie, plătesc eu elicopterul!) Să vină SMURD-ul pentru vecinul lor, pentru că omul nu avea familie. O femeie din Neamț, care nu stătea să socoată că-i scump ,,gazul” cu care umblă pe cer salvarea! Și avea bani să plătească. De aceea, pentru oamenii de la munte, din Neamț sau din Suceava, plecarea părintelui Pimen cu elicopterul la București a fost gestul minuscul pe care-l puteau face pentru un om care a vegheat fruntea spirituală a Bucovinei și-i cunoștea cătunele ca-n palmă, satele din obcinele Bucovinei având corespondent în catismele citite în noapte, la priveghere. A plecat pe-un cal înaripat, din aramă, și s-a întors troienit cu garoafe de ploaie, într-o Moldovă unde cerul torcea fuior limpezit de prohodire.
Când a plecat spre București, am știut că nu se va mai întoarce. Călugăr fiind, era mort de mult pentru lume, într-un sens pe care unii nu-l vor înțelege, nici cunoaște, nici cuprinde cu rațiunea niciodată.
Cine a privit în ziua înmormântării crucea de la căpătâiul mormântului său, pe care și-l pregătise cu 20 de ani în urmă, vedea de o parte mantia arhierească, mătasea ei violet amintind de purpura împăraților bizantini, mantia arhierească ale cărei pene de vultur imperial au fost sfâșiate de atâtea ori în presă și avea să devină drapelul slujirii arhierești coborât în bernă, dar îmbrățișând steagul țării, iar de cealaltă era mantia neagră, primită la călugărie, la intrarea în cinul îngeresc, alături de cămașă, paraman, cruce, dulamă, centură, rasă, camilafcă, metanii. Mantia călugărească a fost scutecul de pe urmă în care a fost înfășat sicriul arhiereului cu privire isihastă.
S-a strigat în presă că oamenii și-au adus copiii și s-au închinat în fața catafalcului unde dormea voievodul lor sufletesc, s-a strigat că au atins sicriul sigilat cu un sărut, pe când iată ce frumos spune părintele și scriitorul Virgil Gheorghiu în memoriile sale ,,Cum am vrut să mă fac sfânt”: ,,În loc de purpură, făptura se îmbracă în virtute, veșmântul cel mai împărătesc dintre toate. În loc de sceptru, se sprijină pe fericita nemurire. În loc de cunună împărătească, poartă cununa dreptății, ca totul în ea să arate vrednicia ei împărătească, prin asemănarea cu frumusețea Arhetipului. (Facere 2,18)
De obicei, un arhiereu trecut la Domnul își are evanghelia în mâini, iar creștinul simplu are fie crucea, fie icoana Învierii ori a sfântului ocrotitor al numelui, iar acest lucru nu e întâmplător, pentru că ,,mai întâi, sfântul al cărui nume îl purtăm face parte integrantă din familia noastră și din viața noastră de zi cu zi. În ziua Botezului nostru, primim icoana Sfântului patron pe care o păstrăm apoi toată viața pe peretele de răsărit al casei. Iar în ziua morții noastre, icoana Sfântului nostru va fi pusă pe pieptul nostru și toți cei ce vor veni să-și ia rămas bun de la noi vor săruta icoana Sfântului așezată pe pieptul nostru neînsuflețit în sicriu, ca și cum ar săruta fruntea noatră vie. Căci dacă noi murim, Sfinții rămân vii chiar pe pământ, nu doar în cer. Sfântul al cărui nume îl purtăm e în același timp mijlocitorul nostru la cer.” (pr. Virgil Gheorghiu- Cum am vrut să mă fac sfânt)
Ce legătură e între cer și pământ, între om și Dumnezeu în ortodoxie aflăm ca o recapitulare în slujba de înmormântare, ce e și spovedanie, și nuntire a sufletului cu eternitatea și a trupului cu pământul, a Euharistiei ce pecetluiește căutarea omului pe calea desăvârșirii, având model pe sfinți. De ce? Pentru că ,,prin sfinți se realizează osmoza dintre cer și pământ. Pentru că Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se poată face dumnezeu. Dumnezeu a coborât din cer, katabasis, pentru ca omul să urce la cer, anabasis. Dumnezeu a luat un trup de carne devenind sarkofor, purtător de carne, pentru ca omul să devină teofor și pnevmatofor, purtător de Dumnezeu și purtător de Duh Sfânt. Prin sfinți Dumnezeu coboară, aceasta este kenosis, smerenia pogorârii, iar omul urcă și ajunge la theosis, la îndumnezeire.”
Desăvârșirea constă într-un progres continuu. Firea îngerilor și a sufletelor nu cunoaște hotar și nimic nu o împiedică să progreseze. Virtutea și sfințenia nu au decât un singur hotar: acela de a nu avea hotar. (Sfântul Grigorie de Nyssa)
A fost ÎPS Pimen al Sucevei un sarkofor ca orice muritor, dar fiind teodidact, adică ,,un om care nu are alt învățător decât pe Dumnezeu”, în sarcofag revenind printre ai săi, din sarkofor a devenit teofor prin trăire.
Cât de mare e cinstirea ce trebuie s-o acordăm, dacă înțelegem cele sfinte, unui preot? Răspunsul îl primim de la Sfântul Cosma Etolianul: ,,Dacă întâlnești un preot și un împărat, cinstește mai degrabă preotul. Dacă întâlnești un preot și un înger, cinstește mai mult preotul. Preotul e mai presus decât îngerii.”
Nu i-a fost dat să fie îngropat în sicriul pe care și-l pregătise și îl și probase, căci, după obiceiul bătrânilor de odinioară, își pregătise chiar și ștergare albe cu motive negre, și a fost pus în seiful pământului ca o cutie de valori, așa cum ne arată Rugăciunile de înmormântare a monahilor din Molitfelnic ,,că ochii au apus, picioarele s-au legat, mâinile și auzul au încetat, limba cu tăcere s-a îngrădit și gropii se dă”, ,,pentru că sufletul a părăsit locașul său, vasul s-a spart, lutul s-a făcut negru, fără glas, fără simțire, mort, nemișcat, pe care petrecându-l la groapă, să ne rugăm Domnului ca să-i dea odihnă în veci.”
În gropnița pardosită cu liliac, sicriul ședea cu oblonul tras spre lume. O altă stihire din slujba înmormântării a sfântului Ioan Damaschinul, pe care o regăsim tot în Molitfelnic, zice: ,,Care desfătare lumească e lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înșelătoare decât visurile; o clipă numai și pe toate moartea le primește. Ci întru lumina feței Tale, Hristoase, și întru îndulcirea frumuseții Tale, pe cel pe care l-ai ales, odihnește-l, ca un iubitor de oameni.”
Dacă sensul vieții e mântuirea și cea mai frumoasă stare a viețurii e sfințenia, ne întrebăm: e greu să mai devenim sfinți? E un lucru imposibil în zilele noastre?
Iată, se încheagă din cuvinte o corabie ce ne luminează pe acest subiect ,,atunci, pentru că pe tine te-a întrebat, răspunde-i că în zilele noastre nimeni, dar absolut nimeni nu se mai face sfânt. În zilele noastre oamenii se fac asasini, hoți, miniștri, soldați, dansatoare de cabaret…toți îmbrățișează meseriile diavolului. Nimeni nu se mai face sfânt în zilele noastre. Trebuie să-i spui adevărul acestui copil, ca să știe în ce lume va trebui să trăiască.
În ultimele 2 nopți, a avut multe dialoguri de taină cu Sfântul Ioan cel Nou din Catedrala Sucevei. ,,Petru Sidorovici” – pe care l-au revendicat mugind televiziunile și o parte a presei – a rămas la București, între arhive gălbejite și fluturi de molie, iar la Suceava s-a întors, metaforic vorbind, un fluture monarh. De acum, nu mai e al vostru. Și-a încheiat socoteala cu voi. În lucrarea ,,Scara” a sfântului Ioan Scărarul – cu cât e mai defăimant un monah, e mai folositor sufletului său să rabde.
A dat 9 note informative, ne spune România Liberă. A ispășit aceasta cu câte un deceniu pentru fiecare bucată de hârtie pe care i-au smuls-o cei ce l-au siluit moral. Și pe el, și pe Nichifor Crainic, și pe Bartolomeu Anania, și pe Ștefan Augustin Doinaș, și pe alții. A murit într-o epocă a leprei sufletești, căci pelerinii și foștii credincioși din episcopie nu aveau voie să se apropie de sicriu, fiind purtător de covid și după moarte. Dar, să nu uităm că și starețul Zosima, în ziua morții sale, e prezentat de Dostoievski în Frații Karamazov ca unul de care nu te puteai apropia din pricina stării trupului și totuși sfințenia lui a fost confirmată, unul din izvoarele de inspirație ale lui Zosima nefiind altul decât marele Ambrozie de la Optina, canonizat și aflat în calendarul ortodox, în rândul sfinților.
Sicriul părintelui Pimen nu a fost purtat pe umeri de preoți, dar a fost purtat pe umeri de tânguitul buciumelor, instrumentele noastre străvechi prin care se vestea că-n țară e primejdie. Când se zbuciumau tulnicele și buciumele, păstorii își chemau oile la stână; acum, mieluții de toate vârstele din episcopia Sucevei au ieșit înaintea păstorului lor, răsărind pe marginea drumului ca o oaste de îngeri cu crini și candele. Nu a avut nici salve de tun și de armă, deși funcția lui era asociată celei de secretar de stat. A lăsat pe un pat de spital toate onorurile de care nu se folosea, fiind monah prin vocație. Celor care i-au fluturat mereu batista roșie a aducerii aminte, le va rămâne un nod în gât despre această moarte.
Dacă ar fi fost contemporan cu noi, Sfântul Petru însuși ar fi avut dosar de turnător la securitate: cei cărora nu le scapă nimic i-ar fi reproșat o dată apartenența la creștinism, simțirea creștinismului în fibră, dar mai ales că l-a trădat pe Hristos de trei ori într-o singură noapte. Mai mult, nume conspirativ – Petru.
Un Sidorovici a fost și numitul Saul din Tars, care a asistat la moartea prin lapidare a Sf. Arhidiacon Ștefan, dar venindu-și în fire, cel ce fusese nu doar turnătorul creștinilor, ci torționarul lor, avea să devină Apostolul iubirii sincere de Dumnezeu și oameni, până la capăt, marele Pavel. În secolul XXI, Iisus ar fi trebuit să Își motiveze foarte argumentat decizia prin care i-a eliberat pe cei doi, Petru și Saul din dosarul comun, Petru Sidorovici.
Creștinii adevărați, cei nesmintiți de valurile încercărilor istoriei, au văzut în ei flacăra ce a schimbat Roma și lumea, Petru a ales să fie răstignit cu capul în jos, iar ultima lună de viață a părintelui Pimen a avut multe din agonia unei răstigniri cu capul plecat, în sensul deplinei smeriri, declarat de multe ori de presa uliardă și hienică doar un fagure mort, din care curge miere în două cu venin mediatic. Au fost și voci din presă care știau deja răspunsul pe care Sfântul Petru l-ar fi dat părintelui Pimen, deși acele glasuri nu au auzit niciodată nici de psalmul 138 care spune ,,Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorî la iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.”(Psalmul 138, 3,7-10) și nu a lecturat nici din Îndreptarul de spovedanie al lui Valeriu Gafencu capitolul ,,Păcate împotriva Duhului Sfânt”: Nesocotirea harului lui Dumnezeu, să crezi că Domnul n-are putere să te ierte. Sunt și oameni care știu dinainte că nu te vei mântui, urmând aceeași cale cu cei ce nu te-au lăsat nici să lucrezi mântuirea, ținând sufletul între spinii palmelor, întorcând pe o parte și alta pălmuirea. Despre acești giudecători scria părintele Gavriil Stoica în cartea sa ,,De o mie de ori dacă mă nășteam, tot călugăr eram”: ,,și-apoi să nu credeți că la judecata cea mare a lui Dumnezeu ne vom putea scuza spunând – Doamne, am făcut păcatul acesta pentru că și popa îl făcea. Dumnezeu ne va răspunde – Lasă-l pe popa, că-L judec Eu ca și pe tine! Cine te-a pus pe tine judecător peste unsul Meu?! Eu vă judec pe toți; nu v-am pus Eu să vă judecați unul pe altul. Eu am spus deja demult, prin gura proorocului Meu, că ,,cine se atinge de unsul Meu, se atinge de lumina ochilor Mei.” Preoții sunt urmașii apostolilor Mei, sunt unșii Mei și chiar între apostoli am avut un prieten care M-a trădat și căruia i-aș fi dat iertarea, dacă Mi-o cerea.”
Slujba din curtea Catedralei Sfântul Ioan de la Suceava a fost prilejul a medita asupra rugăciunilor de dezlegare, a învățăturilor de folos duhovnicesc, pornind de la stihirile ,,Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur, și rouă de dimineață. Văzând pe cel mort zăcând, toți să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă” și ajungând la cutremurătoarea încheiere: ,,Veniți, urmașii lui Adam, să vedem pus în mormânt pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumusețea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit.”
Slujba monahilor și a arhiereilor cuprinde rugăciuni și boabe de metanie, rugăciune tămâiată de speranță unde ,,somn s-a arătat moartea celor ce cred în Tine, Cel pus în mormânt, Stăpânitorule a toate, Cel ce ai stricat stăpânirea morții și ai surpat puterea ei cea de mulți ani. Pentru aceasta ne rugăm Ție: pe acesta, care s-a mutat, așează-l în corturile Sfinților Tăi, în locașurile cele nestricăcioase” căci ,,fericită este viața pustnicilor, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor.”
Nimeni din cei ce au trecut dincolo cu nădejdea în Înviere nu sunt pierduți, căci Dumnezeu e Atotiertătorul ce ,,ca un împărat mi-ai scris mie liberare, ca și cu niște vopsele roșii înroșindu-Ți degetele Tale, Stăpâne, cu sângele Tău” – dincolo, ,,în latura celor vii”, ,,unde râurile desfătării de revarsă, unde izvorăsc izvoarele viețurii celei veșnice.”
Trepte ale ultimelor cântări înainte de coborârea în groapă: ,,pământule, deschide-te și primește pe cel zidit din tine mai înainte cu mâna lui Dumnezeu, care acum iarăși se întoarce la tine, cel ce l-ai născut; că Ziditorul a luat ceea ce a fost după chipul Său, iar tu primește trupul lui, ca pe unul ce este al tău.”
În loc de epitaf, de epilog, acest testament al celui adormit, această ultimă strigare între cele două vieți, de aici și din veșnicie, ultime cuvinte rostite la coborârea în groapă: ,,Frații mei cei sufletești și împreună-nevoitori, nu mă uitați pe mine când vă rugați către Domnul; ci, văzând mormântul meu, aduceți-vă aminte de dragostea mea, și rugați pe Hristos ca să așeze sufletul meu cu drepții!”
Un mare poet român, Ioan Alexandru, zugrăvea în poemul său Mulțumire starea firească a creștinului, pelerin pe pământ, recunoscător pentru tot față de cer:
”Şi pentru nori, aceste flamuri sure
Ce se târăsc pe culmi şi ocolesc
Din miazănoapte către răsărituri,
Cuvine-se adânc să-ţi mulţumesc
Şi pentru ploi şi pentru greul vânt
Şi pentru zile şi nopţi şi pentru stele
Şi pentru vremi şi jumătăţi de vremi
Şi pentru pacea cântecelor mele
Pentru zăpezi şi crini şi pelicani
Şi busuioc şi fluturi şi uitare
Şi pentru amintiri îţi mulţumesc
Şi pentru ziua mea de-nmormântare.”
Prins ca o petală de floare sub chihlimbarul morții, părintele Pimen a zâmbit ieri, căci dragostea fiilor săi duhovnicești i-a transformat sicriul într-o cutie de vioară, vibrând din toată inima când a auzit Balada lui Ciprian Porumbescu, sub cetini de brad, la intrarea în chilia sa din veșnicie.
Sursa: Facebook – Katya Kelaro.
