Tradiția Bisericii Ortodoxe poate fi cuprinsă într-un prețios manual de psihoterapie. Autorii acestuia, Sfinții Părinți, frapează prin simplitatea terminologiei și precizia tratamentului împotriva bolilor minții. Terapiile științifice, limitate de explicații raționale, nu îi pot întrece în rezultate pe acești mari doctori duhovnicești nici astăzi, când depresia este atât de răspândită în societate. Un îndemn al Sfântului Maxim Mărturisitorul relevă fundamentele unei minți sănătoase: dragostea, înfrânarea și rugăciunea.
Demersul psihoterapeutic al Sfinților Părinți poate fi sintetizat într-o propoziție astfel: revenirea la tine însuți. Adică, întoarcerea din exterior la liniștea dinlăuntru. Scopul final este reînnoirea persoanei în sensul repunerii acesteia în comuniunea firească cu Dumnezeu. Pentru a face ordine în minte, însă, trebuie acceptat mai întâi faptul că acolo există dezordine. Adică, o învălmășeală de stări provocate de gânduri impulsive, rele, care hrănesc patimi. Sfinții Părinți enumeră opt astfel de cugete nocive pentru minte transpuse în comportamente pătimașe: lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria. Psihologii sondează lumea interioară a individului prin raționalizarea trăirilor și de aici riscul de eroare în tratarea disfuncțiilor. Sfinții Părinți, însă, operează în straturile cele mai adânci ale sufletului cu precizia cercetătorului care a experimentat mai întâi pe sine tratamentul și, căutând să înlăture cauza, nu efectele, aplică metodele terapeutice optime vindecării, dar și prevenirii bolilor minții.
În inimă este mintea
Sfântul Grigorie Palama folosește termenul minte cu două sensuri: ca suflet în ansamblu și ca putere a lui. Sufletul este „plin de binecuvântata insuflare a harului lui Dumnezeu” și este înzestrat cu trei calități: „mintală (înțelegătoare), cuvântătoare și duhovnicească”, spune el (Despre Sfântul Duh). Definiția sufletului dată de Sfântul Ioan Damaschin arată că acesta este o substanță vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală (Dogmatica, Cartea a doua, capitolul XII). Sufletul și mintea au fost create după chipul lui Dumnezeu. Sufletul se află în relație cu Dumnezeu, împărtășindu-se de energiile dumnezeiești, scrie Cuviosul Nichita Stithatul (Despre suflet). Dumnezeu Se revelează minții, în timp ce rațiunea, ca energie, formulează și exprimă experiențele minții. Sfântul Grigorie Sinaitul realizează o hartă a sufletului: „gândurile sunt în partea rațională; patimile furioase, în iuțime; amintirea dorinței dobitocești este în partea poftitoare. În partea înțelegătoare se formează nălucirile, iar în cea cugetătoare răsar și lucrează chipurile”, altfel spus conceptele (Capete folositoare). În inimă se află mintea și toate cugetele sufletului și încrederea lui, subliniază Sfântul Macarie Egipteanul (Cuvinte ascetice și epistole).
Revenirea în sine
Cauza majoră a bolilor sufletului este gândul trufaș, care se cuibărește în inimă și astfel schimonosește personalitatea omului. El devine egocentric și se crede invincibil, iar când realitatea îi arată contrariul, îl cuprind depresia și toate angoasele ce o acompaniază. Contrar psihologiei, care pune accent pe socializare, schema psihoterapeutică a Sfinților Părinți are la bază procesul de curățare a minții prin oprirea pornirilor pătimașe, a gândurilor rele, iar aici fundamentală este retragerea, un timp, de lume. Este comparabilă situația cu lecturarea unei cărți, când liniștea devine necesară pentru limpezirea minții și înțelegerea celor citite.
Izolarea de lume, exterioară și/sau lăuntrică prin „revenirea în sine”, nu înseamnă pasivitate, ci „trezvie”, adică „absența incertitudinii și a confuziei” prin nepătimire. Sfântul Isaac Sirul lămurește că nepătimirea nu înseamnă să nu mai simți patimile, ci să nu le mai primești (Cuvinte către singuratici). Concluzia unei istorioare relatate de un bătrân din Pateric dezvăluie cel mai bine nevoia izolării de lume: „Cel ce trăiește în lume cu oamenii de tulburarea gâlcevilor lumești este tulburat și întunecat și nu-și vede păcatele și răutățile sale. Iar dacă se deosebește pe sine și iese din gâlceavă, atunci i se limpezesc inima și mintea și toate simțurile lui. Astfel, își cunoaște păcatele și răutățile sale” (Revue de l’Orient chrétien, XVIII, Patrum, série anonyme). Înțelegem de aici că izolarea, sau isihasmul în terminologia Sfinților Părinți, este o cale deschisă tuturor și că nu este importantă atât retragerea fizică de lume, cât tăcerea lăuntrică. Desigur, sunt Sfinți Părinți care leagă în mod obligatoriu izolarea lăuntrică de singurătatea exterioară. Dar să ne amintim istorioara cu Sfântul Antonie cel Mare, întrecut în viața duhovnicească de un curelar din Alexandria, sau pe cea a Sfântului Grigorie Sinaitul, care a preferat să își trimită ucenicul, pe Isidor, din Muntele Athos la Tessalonic pentru a fi model și călăuză unui grup de laici de acolo decât să îl tundă în monahism. Sunt exemple care arată că izolarea lăuntrică nu este condiționată de cea fizică. De altfel, o remarcă inspirată, la povestea Sfântului Grigorie Sinaitul și a ucenicului său, o face Mitropolitul Kallistos Ware, care afirmă că sfântul nu ar fi procedat așa dacă ar fi considerat că vocația de „isihast urban” este o contradicție de termeni (Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă).
Rugăciune, și nu frământare
Curăția minții înseamnă a nu îngădui gândurilor rele să sălăşluiască în suflet. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul (Omilia a XV-a, cap. 8), a avea inima curată înseamnă a nu judeca pe nimeni, a-i privi pe toți cu „gând nevinovat și ochi curat”. Pentru cel cu inima curată, „trebuie să devină un fapt firesc și obișnuit acela de a nu defăima pe nimeni, a nu osândi, a nu urî sau iscodi pe cineva”. Dar o minte curată nu se dobândește prin împlinirea unei singure porunci, ci a tuturor poruncilor, iar inima nu se poate curăți fără lucrarea Duhului Sfânt, precizează Sfântul Simeon Noul Teolog. El pune în valoare, astfel, puterea rugăciunii. Pentru Sfinții Părinți, cea mai puternică rugăciune este cea de chemare a numelui lui Iisus Hristos, în profundă smerenie și căință. În acest fel, patimile se transformă în virtuți și se dobândește curățirea inimii.
Rugăciunea în tăcerea lăuntrică nu înseamnă negarea lumii, ci punerea ei în valoare. Prin rugăciune, omul poate privi dincolo de lume, spre Iisus Hristos Cel nevăzut, și să se reîntoarcă pentru a o vedea cu alți ochi. Rugăciunea este renunțare la gânduri, de aceea Sfântul Simeon Noul Teolog atenționează că „frământarea multă și la vreme nepotrivită întunecă și tulbură cugetarea și scoate din suflet rugăciunea curată și căința”. Pe de altă parte, frământarea „aduce oboseală în inimă” și, prin aceasta, „înăsprire și învârtoșare”, iar astfel oamenii ajung la deznădejde. Precum și la alte boli descrise de aceiași Sfinți Părinți: întunecarea, apatia, insensibilitatea, închipuirea, impulsivitatea, indiferența, întinarea. Pentru toate aceste maladii, Sfântul Maxim Mărturisitorul prescrie următorul tratament: „Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea, veștejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea, înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată”. Schematizând, metoda sa terapeutică se sprijină pe trei elemente: dragostea, înfrânarea și rugăciunea.
Psihoterapia duhovnicească a Sfinților Părinți propune un parcurs „medical” nu tocmai ușor, de aceea Sfântul Ioan Scărarul atrage atenția că doar „sufletul viteaz își învie mintea ucisă” (Cartea despre nevoințe). Este, însă, modalitatea sigură de reintegrare a minții, „împrăștiată de simțuri în afara inimii”, iar inima este organul „rațional fundamental al omului”, arată Sfântul Grigorie Palama (Triade).
Sursa: http://ziarullumina.ro
