Ne aflăm la sfârşitul epocii de stăpânire ateistă care a căutat în toate felurile să golească sufletul poporului nostru de spiritualitatea creştină, reducându-i viaţa la preocupări strict materiale – nesatisfăcându-i nici aceste necesităţi – şi la anularea identităţii lui.
Bisericii noastre i se cere acum să înceapă o activitate care să vindece gravele urmări lăsate în generaţiile mai noi de această îngustă şi fanatică stăpânire antireligioasă şi antinaţională. Toţi slujitorii s-ar cuveni să propovăduiască cuvântul despre Hristos cu o râvnă neîncetată şi o caldă putere convingătoare: Nu numai Duminica şi în sărbătoare la Sfânta Liturghie, ci la fiecare slujbă ar trebui să vorbească explicând înţelesul lor, rugăciunile rostite, conţinutul Sfintei Evanghelii.
Sfânta Liturghie ar deveni astfel un mai puternic prilej de încălzire a credinţei şi comuniunii între credincioşi prin obişnuirea lor cu cântarea comună cum fac grupurile neoprotestante.
Preotul ar fi bine să nu mai fie în nicio clipă un rugător distant, separat, ci să caute să atragă şi să însufleţească pe toţi credincioşii la rugăciune prin rugăciunea lui. Să nu se vadă la el nicio preocupare de răsplată pentru contribuţia lui. Nu va fi lăsat de popor să sufere de lipsuri nici el, nici familia lui.
Cu deosebire trebuie introduşi în cunoştinţa credinţei creştine copiii şi tinerii, cărora li s-au băgat în cap tot felul de argumente împotriva credinţei. Preoţii n-ar trebui să aştepte numai să-i caute credincioşii cerându-le vreo slujbă, ci şi ei să caute tot felul de ocazii de a se întâlni şi de a le vorbi şi a le dovedi adevărul şi importanţa credinţei creştine: în întâlnirea cu oamenii pe străzi, pe uliţe, în căutarea lor sub diferite motive în fabrici, în birouri, intrarea în vorbă cu ei în trenuri, dar mai ales în căutarea lor în spitale. Să cheme după amiezile în Biserici pe credincioşii maturi şi pe copii pentru catehizare. Hristos şi Apostolii n-au aşteptat să-i caute oamenii să le facă cunoscută credinţa, ci au umblat tot timpul printre ei făcând aceasta.
Ar fi poate bine dacă Biserica noastră şi-ar instala un post propriu de radio, cu doi-trei preoţi bine pregătiţi, care să vorbească în fiecare dimineaţă şi seară despre credinţa creştină.
La o parohie din Atena se adunau o dată pe săptămână seara sute de tineri, cărora le vorbeau cunoscute personalităţi despre temele credinţei, urmând un dialog între tineri şi vorbitori.
Propovăduirea lui Hristos şi a pildei iubirii Lui de oameni s-ar cuveni să fie unită cu practicarea pilduitoare din partea preoţilor a acestei iubiri. Orfanii s-ar cuveni să găsească prin sau în preoţi un locţiitor al părinţilor; bătrânii, săracii, bolnavii la fel ar fi să cunoască prin preoţi că nu sunt singuri pe lume.
La Atena şi în general în Grecia, fiecare parohie are un comitet de doamne din care câte una dimineaţa pleacă într-o maşină a parohiei la bătrânii parohiei şi-i îmbracă şi le duce de mâncare, sau îi aduce să mănânce într-o sufragerie de lângă Biserică. Alte parohii se ocupă de orfani şi de săraci în formele potrivite.
Episcopiile iau câte un spital întreţinut de ele sau câte un cămin pentru studenţii săraci, condus de preoţi. Ei ar urma astfel pilda Sfântului Vasilie cel Mare, care a fost nu numai unul din cei mai mari scriitori bisericeşti, ci a şi organizat în oraşul său de reşedinţă, un grup de spitale, de orfelinate şi de alte forme de ajutorare a celor ce aveau nevoie.
Sunt sigur ca toţi parohienii ar ajuta pe preot şi toate parohiile pe episcop să îndeplinească această operă. Să trecem în practică predica despre comuniunea iubitoare între noi pe care ne-o cere Hristos.
Această activitate ar fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopii înşişi. Ar fi un mare bine dacă aceştia ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi deplini sunt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ar fi bine să nu se uite că la bază sunt călugări, care au dat votul smereniei şi al sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre credincioşi, ca Apostolii, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul fiind numai locţiitorul lui. S-ar da un conţinut real şi practic titlului pe care şi l-a dat pe vremuri Papa de la Roma: „servus servorum Dei”, sluga slugilor (a preoţilor şi credincioşilor ) lui Dumnezeu. Cel mai mare e cel ce slujeşte pe alţii, cum a slujit Hristos (Matei 20, 26-28).
Ar fi bine să se dea o importanţă deosebită organizării la centrele eparhiale a activităţii caritative amintite a parohului. Cel puţin unul dintre consilieri ar trebui să se ocupe cu supravegherea acestei activităţi. Să nu se mai dea importanţă exclusivă unui birocratism sterp, care priveşte de sus la preoţi.
Chiar în institutele teologice ar trebui ca disciplina teologiei pastorale să nu mai fie un curs teoretic, ci o obişnuire a studenţilor cu practica unei pastoraţii caritative pe teren. Precum catedra de Cântare bisericească ar trebui să devină şi catedra de Teologie pastorală.
Tot în Biserica Greciei am aflat că nişte tineri la o anumită parohie au ajuns, căutând pe bolnavii din diferite cartiere ale unui mare oraş, la o bătrână paralizată şi de atunci se duc pe rând, în fiecare zi, o îngrijesc şi îi aduc cele necesare. Aceasta ar fi bine să o deprindă şi tinerii teologi ai noştri, ca viitori preoţi. Cred că în felul acesta am putea crea un puternic curent de strângere a credincioşilor înBbiserici şi de vie comuniune între ei.
Acesta este testamentul pe care doresc să-l las slujitorilor Bisericii noastre: Fiţi tot timpul cu gândul la Hristos şi căutaţi să-I slujiţi Lui, câştigându-i pe oameni pentru credinţa în El şi pentru mântuirea lor, prin toate faptele voastre. Aşa veţi putea câştiga fericita viaţă eternă pentru voi şi pentru cei pentru care aveţi o mare răspundere. Aceasta e concluzia la care am ajuns la vârsta mea, apropiată de sfârşit.
Eu am căutat să slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului, căutând să atrag la credinţa în El pe cei ispitiţi de scrisul străin de credinţă atât de răspândit în timpul de când tiparul a făcut cu putinţă înmulţirea lui, mai ales în ultimele două-trei sute de ani şi cu totul la noi în era comunistă.
Dar mă gândesc uneori că mai mult folos aş fi putut aduce dacă aş fi fost preot de parohie pentru a trece în practică cele ce le-am scris.
Sursa: Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, An II, nr. 4-5, 15 februarie – 1 martie 1990 via http://www.atitudini.com.
