De şase ani sunt preot voluntar al Penitenciarului nr. 16 Pruncu din Chişinău. Activitatea noastră de aici este un pic diferită faţă de cea din România, deoarece avem şi parohie – asta înseamnă că, pe lângă activităţile de parohie, mai desfăşurăm şi activităţi misionare, cum ar fi cea de la penitenciar.
Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie Duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea. Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a bisericii.
Dar mai întâi trebuie spus că întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a petrecut în toamna anului 2008.
Instituţia noastră este unicul penitenciar-spital unde sunt internaţi atât bărbaţi, cât şi femei. Şi, într-o celulă de femei din secţia Chirurgie, a fost şi o ţigancă – Zamfira. Când unul din voluntari a venit cu o seară înainte să întrebe cine va veni la slujbă, Zamfira i-a spus:
– N-am nevoie de carte, dar vreau să vin mâine la biserică.
Era o ţigancă în jur de 36 de ani – o ţigancă frumoasă, care era şi uşuratică, din câte am înţeles. De la 16 ani era condamnată pentru ucidere: îşi omorâse copilul, şi mai făcuse şi multe altele. Aşadar, a doua zi, Zamfira a venit la biserică.
În acea zi am citit Canonul de Pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului şi Rugăciunile de mărturisire. Ea însă îşi bătea joc de rugăciune în spatele paraclisului. Răspundea la „Amin” şi făcea tot felul de gesturi neplăcute. Bineînţeles că m-a deranjat şi pe mine, şi pe ceilalţi condamnaţi care se aflau atunci la slujbă – în jur de 30-35 de persoane, bărbaţi şi femei. Totuşi, nimeni nu îndrăznea s-o pună la punct, pentru că avea o anumită autoritate în lumea interlopă. Chiar dacă avea numai 36 de ani, la penitenciar sunt foarte bine clasificate gradele acestea de ierarhie unul faţă de celălalt şi sunt foarte bine respectate. Ea se dădea în spectacol, îi amuza pe toţi – şi, pentru unii, asta era plăcut. I-am dat pace. Apoi am întrebat-o:
– Cum te numeşti?”
– Zamfira, mi-a răspuns.
– Zamfira, îi zic, hai, linişteşte-te!
– Foarte bine, mi-a spus ea, dar a continuat să se poarte și după aceea la fel ca până atunci.
După ce s-a încheiat slujba, i-am spovedit pe toţi. Unei femei, colegă de celulă cu Zamfira, i-am spus:
– Nu te pot împărtăşi acuma, dar peste două săptămâni să vii pregătită, să faci următorul canon şi după aceea te împărtăşeşti…
Numai Zamfira rămăsese nespovedită. Atunci am întrebat-o:
– Tu te spovedeşti?
– Nu, nu mă spovedesc, că dacă mă spovedesc, Părinte, ţi se va topi părul din nas.
Vorbea în jargonul lor banditesc. Şi-atunci o întreb:
– Dar pentru ce ai venit la biserică, dacă nu te spovedeşti, nu te rogi, nu asculţi slujba? La ce-ai venit – să te plimbi?
– Nu, am venit să văd cât de frumos eşti!
Răspundea destul de brutal. Atunci mi-am zis în sinea mea: „Fie voia Domnului”
După două săptămâni, îl rog pe unul din voluntari să meargă la femeia căreia îi dădusem canonul, care era colegă de celulă cu Zamfira, să-i aducă aminte că se va împărtăşi şi să se pregătească. Acela a mers de cu seară şi i-a spus:
– Părintele vă roagă să vă citiţi rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie.
Şi dându-i un Ceaslov, imediat sare şi Zamfira și spune:
– Merg şi eu la biserică!
– Tu ai fost o dată şi ai deranjat, nu te mai putem lua a doua oară, i-a spus acela.
– Hai, te rog, vreau să merg! Şi dă-mi şi-o carte să citesc.
Aşa că i-a dat Psaltirea. A citit din Psaltire – nu ştiu ce-a citit, cât a citit, că a doua zi, când a venit la sfânta biserică, una dintre colegele ei de celulă mi-a zis:
– Părinte, fii atent că Zamfira şi-a ieşit din minţi.
– Cum aşa?, am întrebat-o.
– Toată noaptea a plâns. A citit şi-a plâns. Nu ştiu ce-a citit, dar a plâns foarte mult.
– Bine, vom vedea…, i-am spus.
După ce i-am spovedit pe toţi, mă îndrept către Zamfira. Stătea îngenuncheată într-un colţ – se vedea că era plânsă; nici un cuvânt nu scosese, absolut nimic.
– Zamfira, te spovedeşti?, am întrebat-o.
– Da, mă spovedesc, Părinte. Dar nu mă spovedesc aşa, ca toată lumea, ci eu vreau să mă spovedesc în alt fel.
– Spune-mi, cum vrei?
– Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare şi cu faţa către toţi.
Şi a venit lângă mine (spovedeam lângă altar, în faţa icoanei Mântuitorului), s-a întors cu spatele către altar şi cu faţa spre toţi condamnaţii, şi-a început să se spovedească public. S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea şi făcea câte o închinăciune, şi zicea: „Rog să fiu iertată…” La multele şi grelele păcate îmi era şi milă de ea, şi totodată îmi doream foarte mult s-o ajut. Şi, la urmă, îmi zic: „Ce să fac? S-o împărtăşesc?”. După canoanele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, trebuia să o opresc vreo 300 de ani de la împărtăşanie, la păcatele ce le făcuse. Doar atât am aflat, că a fost botezată de mică de bunica ei, dar niciodată nu s-a împărtăşit, ceea ce însemna că pentru prima oară trebuia să fie împărtăşită. Mai mult de atât, dimineaţa mai trăsese și vreo două fumuri de ţigară. De mâncat nu mâncase nimic.
Atunci m-am gândit: „Ce-ar face Hristos, văzând aşa o spovedanie?”. Şi astfel am hotărât să o împărtăşesc, să-i dau Sfintele Taine, spunându-mi în sinea mea: „Doamne, dacă o împărtăşesc cu nevrednicie, dă-mi mie păcatul acesta”. Şi am împărtăşit-o. După ce am împărtăşit-o, radia de bucurie. Era foarte bucuroasă, cânta „Aliluia”, era într-o stare rar întâlnită, chiar şi printre creştinii ce trăiesc în libertate.
Seara, unul din ofiţerii de serviciu mă sună:
– Părinte, a murit Zamfira!
– Cum?! A murit Zamfira?!
– Da. A murit.
La ora 9 am ajuns la penitenciar şi am întrebat-o pe doamna care se împărtăşise cu Zamfira, în ziua aceea, ce s-a întâmplat.
– Părinte, era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit. Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea despre Dumnezeu, despre pocăinţă şi despre credinţă, despre dragoste, îşi plângea păcatele sale. Și a petrecut aşa până pe la vreo 8 seara, când a spus:
– Eu mă simt rău, nu mă simt bine. Am ceva, o boală.
Apoi a mers la baie, s-a spălat bine, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi a spus:
– Eu voi muri acum. Daţi-mi o lumânare, ceva…
I-au adus din biserică o lumânare, apoi s-a întors cu faţa spre perete, şi aşa a murit.
A doua zi s-a făcut consiliu în închisoare, pentru că medicii nu-şi puteau explica faptul. Ea trebuia să fie operată de hernie, o boală care nu urgentează moartea. Şi uitaţi-vă că medicii nu au găsit nici o explicaţie! Eu însă am spus că Dumnezeu îl aşteaptă pe fiecare să se întoarcă şi, când vede că e mai aproape de El, atunci îl ia, ca să-l ia curat şi să-l pună lângă El. De aceea sunt sigur că Dumnezeu a mântuit-o.
Sursa: http://www.ortodoxia.md
