Omul este făcut pentru veșnicie. El aspiră ca un înăbușit după nesfârșit, după absolut. Noi vrem să iubim și să fim iubiți tot mai mult, tinzând spre iubirea absolută, fără de sfârșit. Iar aceasta nu o putem afla decât în relația cu o Persoană nesfârșită și absolută.
Din comuniunea mereu mai profundă cu Ea, se proiectează în noi, și prin noi peste toate înfățișările lumii, noi și noi înțelesuri ale realității, ale frumuseții, se deschid alte și alte orizonturi sufletești, ne înțelegem rostul în lume, sensul existenței noastre pe acest pământ. Dacă acest rost s-ar încheia cu moartea, dacă moartea ar încheia definitiv existența noastră, viața ar deveni fără sens.
Sensul existenței nu poate fi încoronat decât în lumina nesfârșită și veșnică a unei vieți transcendente, liberă de orice monotonie a repetiției și de orice relativitate. Iar pentru împlinirea acestui sens adevărat spre care tinde ființa noastră, nu numai noi urcăm spre comuniunea cu Persoana supremă, ci și Ea Se pogoară în noi, căci iubirea cere mișcarea fiecăruia din cei care se iubesc, către celălalt. Dumnezeu Se dăruiește prin toate omului, iar omul, lui Dumnezeu.
Aceasta este credința și singurul fel al omului de a fi fericit, și e vorba nu de fericire de azi pe mâine, ci de fericirea veșnică, prin comuniunea cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae
