În iarna anului 1976, a nins mult și Părintele Paisie a rămas blocat în chilie, fiind și bolnav la pat. Nu putea aprinde focul, pentru că chibriturile se umeziseră. Ca să bea puțină apă, aduna de la fereastră zăpadă în cutia de conservă. Vreme de două zile a rămas în frig și fără mâncare. În a treia zi, și-a spus: „Se pare că am să mor”. Și, așa cum stătea întins pe pat, a luat schima părintelui Tihon, care era agățată pe perete, lângă pat. Și-a pus-o peste el și a început să spună Rugăciunea lui Iisus, așteptând cu bucurie moartea. Deodată însă a simțit o putere dumnezeiască scoțându-l, într-un chip neobișnuit, afară din chilie. Toate în jurul său erau luminate și în această dulce lumină vedea toată zidirea, copacii, animalele și păsările, marea cu peștii, cerul cu stelele slăvind pe Ziditorul lor Dumnezeu. În același timp, a auzit un glas care i-a spus: „Toate acestea au fost făcute pentru tine, omule”. Când a revenit la starea sa firească, a observat că primise multă putere, care l-a întărit nu numai în acea zi, ci și în următoarele zile cât a rămas blocat.
În acele zile, a trăit desăvârșita părăsire din partea oamenilor, dar și cea mai vie prezență a lui Dumnezeu. De atunci, s-a aprins înlăuntrul său dorința de a muri singur, lipsit de orice mângâiere omenească. „Am o dorință”, spunea, „și, când mă gândesc că Dumnezeu o să mi-o împlinească, salt de bucurie: să nu existe la moartea mea niciun om care să mă ajute. Când am făcut operație la plămân și eram la sanatoriu, camera mea ajunsese precum o băcănie din pricina lucrurilor pe care mi le aduceau oamenii. Se mobilizaseră toți ca să-mi dea ajutor, însă oricâtă purtare de grijă am avut acolo, nu se poate compara cu ceea ce am simțit odată aici, în chilia mea, când am fost bolnav și nu-mi puteam iconomisi nici măcar cele strict necesare. Mângâierea pe care am primit-o de la Dumnezeu a fost mult mai mare”.
Cineva l-a întrebat:
– Ce ați simțit atunci, Părinte? Spuneți-ne mai mult.
– Așa cum se simte copilașul în brațele maicii sale, a răspuns Cuviosul, și așa cum se simte o păsărică ce tremură de frig și se trezește deodată în mâinile calde ale unui om care o iubește, așa mă simțeam și eu. Fericire! Odihnă! Pace!
Altcuiva i-a destăinuit: „Când mă gândesc că o să îmbătrânesc și o să rămân singur, părăsit, fără să știe nimeni de mine și fără să pot face nimic pentru mine însumi, nici măcar puțin foc să aprind, simt o asemenea bucurie înlăuntrul meu… Pentru că în clipele când nu am avut nicio mângâiere omenească, am simțit purtarea de grijă dumnezeiască. Nu pot spune mai mult…”.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
