„Cel mai mult și mai mult – de ziua mea îmi doresc, Sfinte Onufrie, un tort în formă de teren de fotbal! Promit că îl împart cu ceilalți copii, cu doamna învățătoare și cu părintele! Să nu te superi, dar cred că o să-mi opresc felia cea mai mare! Dacă o vrea Alina, i-o dau ei, că tot îi place fotbalul… Ție îți place tortul, Sfinte Onufrie? Părintele și Alina mi-au povestit că, atunci când erai de vârsta mea, mâncai pâine, împreună cu Iisus…”
De când începuse luna iunie, Alexandru era tare neliniștit. Mai era puțin până la ziua lui, urma să împlinească opt ani și voia să se asigure că va avea petrecerea perfectă. Era prima lui aniversare printre străini. Părinții îi muriseră într-un accident, când el avea cinci ani. Îi rămăsese doar un bunic care avusese grijă de el până ce Dumnezeu l-a mutat de pe pământ în Rai. Atunci, Alexandru a fost adus aici, la Așezământul Sfântul Onufrie, unde locuiau și alți copii. Câțiva erau orfani ca el, iar pe unii părinții nu aveau cu ce să îi crească.
La început, nu-i plăcuse deloc să stea cu niște necunoscuți. De fapt, îi era tare dor de bunicul, dar îi era rușine să le spună asta unor străini. A plâns pe-ascuns în fiecare zi, în biblioteca de la mansardă, până ce l-a găsit Alina, care era cea mai mare dintre toți. Când l-a văzut, i s-a așezat alături și a așteptat să se liniștească. După aceea, l-a luat în brațe și i-a zis doar atât: „Știu că îți lipsește bunicul!”
Tot Alina i-a l-a prezentat – prima! – pe Sfântul Onufrie și l-a îndemnat să se roage la el: „E ca un bunic”, i-a explicat ea. „Uită-te și tu ce barbă are…”
Adevărul e că, până acum, Sfântul nu-i refuzase nimic lui Alexandru. Odată, îi ceruse să îl vadă pe bunicul și, noaptea, Sfântul Onufrie i l-a trimis în vis. Săptămâna trecută l-a rugat să îl ajute la testul de la matematică și a știut aproape tot: a greșit doar o scădere! Așa că, un tort în formă de teren de fotbal nu-i va da multe bătăi de cap Sfântului Onufrie. Alexandru i-a promis că, dacă îl va asculta din nou, le va povesti copiilor din clasă tot ce știa despre el!
***
În secolul al IV-lea sau al V-lea, în Persia trăia un împărat. Într-o zi, soția lui și-a dat seama că așteaptă un copil. Și-a înștiințat repede soțul care, la început, a fost foarte fericit. Dar, invidios pe bucuria părinților, diavolul a luat chip omenesc, a venit la împărat și l-a păcălit, zicând că altcineva este tatăl lui Onufrie. În plus, l-a sfătuit să își arunce fiul în foc, imediat ce va veni pe lume. Dacă va arde, înseamnă că este rodul unui adulter.
Împăratul a făcut întocmai, însă Dumnezeu l-a salvat pe băiat. Atunci, un Înger i s-a arătat monarhului și l-a sfătuit să îl dăruiască pe Onufrie lui Dumnezeu, iar părintele l-a ascultat. Și-a luat deci copilul și a pornit spre Egipt, unde erau mănăstiri, călugări și pustnici. Dar cum va supraviețui un nou-născut unui drum lung, pe care îl făcea fără mama lui? Cine îl va hrăni? se întreba tatăl.
Pe neașteptate, o căprioară albă a apărut de nicăieri și a îngenuncheat în fața sa. O trimisese Dumnezeu să-l hrănească pe bebeluș cu lapte, până va ajunge la destinație: „Acum sunt sigur că băiatul meu are să fie bun prieten cu Dumnezeu”, și-a zis tatăl.
La mănăstire, Onufrie a avut parte de tot felul de întâmplări minunate. Când era mic, cerea câte o bucățică de pâine de la trapeză (adică din locul în care mâncau călugării). Apoi, se ducea la Biserică, la Icoana Maicii Domnului cu pruncul și vorbea cu Iisus: „Și Tu ești mic, ca mine” zicea Onufrie, „însă eu mă duc la trapeză, cer pâine și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. De ce Te chinuiești? Uite, Îți dau partea mea…”
Ascultător, Hristos întindea mânuța și lua pâinea.
Un călugăr a vrut să vadă ce făcea băiețelul și l-a urmărit. A descoperit ce se întâmplă și i-a spus starețului. El l-a îndemnat să nu îi mai dea de mâncare, ci să îl trimită să-I ceară lui Iisus.
Onufrie s-a dus plângând la Icoană și a cerut pâine, pentru că era tare flămând. Îndată Mântuitorul i-a dăruit o pâine atât de mare, încât copilașul de șapte ani abia a putut să o ducă monahilor.
După un timp, Onufrie a părăsit mănăstirea și a mers în deșertul egiptean, unde a locuit vreo 70 de ani.
Spre sfârșitul vieții, un Înger l-a călăuzit la el pe un călugăr vestit: Cuviosul Pafnutie cel Mare, care i-a stat alături, până ce Onufrie a plecat din lumea aceasta. Atunci, l-a îngropat într-un mormânt săpat de doi lei. Datorită lui Pafnutie, povestea Sfântului s-a păstrat până în zilele noastre.
***
Alexandru, băiatul care își dorea un tort în formă de teren de fotbal e născut în 12 iunie, când îl prăznuim pe Sfântul Onufrie cel Mare. Oare acesta i-a dat copilului ce i-a cerut?
Nu am să vă dezvălui secretul!
Dar am să vă spun rugăciunea pe care și Alexandru, și ceilalți copii de la Așezământul Sfântul Onufrie i-o spun deseori „bunicului” lor din ceruri:
„Sfinte Părinte Onufrie, ție, când erai copil, ți-a dat Pruncul Hristos o pâine mare și frumoasă; de aceea te rugăm, ca prin rugăciunile tale, să ne rânduiești și nouă toate cele spre trebuința trupului și-a sufletului, ca astfel să putem crește mari și să urmăm pilda vieții tale. Amin.”
Text de Ioana Revnic
Sursa: basilica.ro
