Tot pomenim de moarte. E o șansă să ne trezim la viață.

Adevărata filozofie spuneau părinţii filocalici este cugetarea la moarte. Cugetarea la moarte înţelepţeşte. De câte ori amintim de moarte ne aflăm în faţa întrebării pe care unii dintre noi încă evităm să ne-o punem… Ce este omul?

Iată, slujba prohodirii ne spune în cuvinte ceea ce vedem cu ochii înlăcrimaţi… Iată, azi, mâine plecăm şi nimic nu luăm cu noi „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate pier”.

Parcă e mai uşor să fii smerit, parcă e mai uşor să ierţi, parcă e mai uşor să lupţi cu firea cea înclinată spre patimi, parcă ai mai mult curaj să vii la spovedanie. Parcă nu mai poţi face lucrurile amestecat, parcă nu mai poţi sluji la doi domni… parcă nu-ţi mai vine să pierzi vremea, să „omori timpul”…

Un părinte îmi spunea că dă canon celor chinuiţi de desfrânare – lectura slujbei de înmormântare, şi cred că foarte bine face… Şi în rugăciunea de seară avem o rugăciune, a Sfântului Ioan Damaschinul, care pomeneşte de moarte: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua neputinciosul meu suflet. Iată, groapa îmi zace în faţă şi, iată, moartea îmi stă înainte. De judecata Ta, Doamne, mă tem şi de chinul fără de sfârşit, iar a face rău nu mai contenesc…”.

Iată cum pomenirea morţii trezeşte la viaţă pentru că întotdeauna sfârşitul rugăciunilor accentuează nădejdea în mila lui Dumnezeu!

Laurențiu Dumitru

Total
31
Shares
Previous Post

E-dialog Arhim. Efrem Vatopedinul cu prietenii Librăriei Bizantine

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 11, 47-54; 12, 1)

Related Posts