Simplitatea caracteristică și smerenia Bătrânului Monah Enoh, așa cum este relatată de Mitropolitul Limassol Athanasios într-unul din numeroasele sale discursuri spirituale.
Ioan Benia, fiul lui Constantin și al Casandrei, s-a născut la Viderei Tutova, România, în 1895. Tatăl său a înțeles că vrea să se călugărească și i-a construit o casă mare pentru a-l atrage să rămână. A făcut stagiul militar și când s-a întors, a spus că vrea să meargă în pelerinaj la Muntele Athos. Tatăl său nu l-a lăsat să plece din nou. A părăsit în secret, cu vaporul, Romania, din Constanța și a ajuns în Pireu, unde a găsit mulți refugiați din Asia Mică. Nu avea acte cu el. S-a urcat într-un tren, s-a dus la Salonic și de acolo cu barca a ajuns fericit, la Dafni. Din Moldova, în 1923 a ajuns în Grădina Maicii Domnului. S-a călugărit în timpul sărbătorii Chiliei Lavriotiene a Sfântului Acoperământ din Vigla la 1.10.1927. Biografia sa nu este foarte cunoscută. Românul monah Enoh și-a petrecut viața pe Muntele Athos ca invitat. Ultimele sale reședințe, din 1946, au fost chiliile pustii din Karyes și Kapsala, fără ferestre și fără încălzire. S-au dus chiar să-i fure hainele. Ce să-i fure? Avea câteva haine cârpite. Niciodată nu s-a plâns. Era fericit, plăcut, odihnit și relaxat.
L-am întâlnit într-o după-amiază în curtea mănăstirii Stavronikita. De ani de zile făcea mături din plantele uscate ale Kapsalei. Spunea: „Călugărul este ca un câine, nu-i dai nimic, îi dai pâine, îi dai o lovitură, acceptă totul”. Un astfel de „câine” stătea în picioare, fără nicio cerere din partea altora. Avea niște conserve vechi și câteodată cerea puțină mâncare. Îl întrebau: „Bătrâne, ai mâncare?”. Răspundea zâmbind și grațios: „Dacă are, este bine, dacă nu are, chiar mai bine”. Trăia o sărbătoare zilnică în inima sa curată. A fost întotdeauna foarte fericit. Colinda pădurile și străzile pietruite desculț. Având pantofii în mână și Psaltirea. Din când în când, se oprea și citea Psaltirea. Când mergea la o mănăstire sau la Karyes, se încălța. Era plin de purici, precum și întreaga sa chilie. A trăit primitiv, în zdrențe, ca un câine. „Omul”, spunea el în greaca sa stricată, „nu ar trebui să ceară glorie. Când omul este glorios, este ca și cum ar vrea să cucerească atât această lume, cât și cerul. Acest lucru nu se poate…”. Era un adevărat călugăr. „Călugărul trebuie să fie smerit. Nu să meargă în sus, ci în jos. Având smerenie este ușor mântuit … Călugăr simplu și smerit este ușor mântuit”. Îți crea un confort. Cu siguranță se considera mult mai rău ca tine. Era lipsit de viclenie, bun, zâmbitor, drăguț și întotdeauna prietenos cu tine. Avea amintirea continuă a morții. Vorbea despre viitoarea judecată. „Toți îngerii sunt umili și demonii sunt mândri. Această lume este o capcană. Demonii vor să ne prindă înăuntru și să nu ne mântuim la a doua venire. De ce doriți ranguri? Nu vrei să-ți salvezi sufletul?”
Vedea departe ce se va întâmpla exact și o spunea în așa fel încât să nu înțelegi imediat. Binecuvântatul continua zicând: „Rugăciunea trebuie să fie constantă pentru călugăr. Ea ne va salva, nimic altceva. Sigur. Fecioara Maria I-a spus Fiului ei: Apostolilor le-ai dat o parte, eu nu am eu o parte? Iar Iisus Hristos a spus: Ai Sfântul Munte. Și astfel, din toată lumea, numai Muntele Athos aparține Fecioarei Maria. Și oricine vine cu dragoste pentru Fecioara Maria și cu teamă pentru mântuirea sufletului său, speră în Fecioara Maria și este mântuit!”
Când s-a îmbolnăvit foarte tare, a fost scos pentru prima dată din Sfântul Munte și dus la spital. Când a ieșit din spital și l-au dus mănăstirea Souroti în trecere spre Sfântul Munte, călugărițele l-au rugat să le spună ceva duhovnicesc și el a spus: „Nu știu nimic, nu aud.” (din marea sa smerenie).
Timp de 56 de ani în Grădina Maicii Domnului a luptat curajos pentru mântuirea sa. Așa cum spunea, pentru Maica Domnului, a venit în Muntele Athos. În tot acest timp a arătat și dovedit în practică progresul și superioritatea sa spirituală. S-a dovedit că învățătura sa era în concordanță cu practica și nu era diferită. În fiecare zi și oră, pe frații care îl slujeau și pe cei care îl vizitau, îi umplea cu multe mulțumiri, urări și recunoștință, pentru efortul și dragostea lor, cu care îl înconjurau, și a devenit un mare învățător pentru toți, prin exemplul său.”
