Preot Ioan Istrati
Maria Egipteanca – o fetiță de o frumusețe nespusă. A dorit un singur lucru: să fie iubită de cineva. Dar toți au batjocorit-o. A vrut un suflet cald și toți au considerat-o o bucată de carne. Vândută, vânturată de valurile vieții, măcelărită de furia spurcată a acestei vieți, folosită ca o marfă, pusă pe tarabă. A ajuns o groapă de gunoi a idealurilor ei, un lupanar umblător, o umbră blestemată ca frumusețea să-i fie mormânt. O frumusețe spurcată de urâțenia acestei lumi.
Cineva o cheamă la Ierusalim, un nu știu abia înfiorat, un magnet de dorință, altceva decât toate dorințele și plăcerile de nimfomană, un suspin mut, ceva care putea schimba din temelii o viață spurcată în curvie și fărădelegi.
Acolo o întâlnește pe Fecioara dumnezeiască, căreia îi purta numele cu nevrednicie. Acolo era mama ei care plânsese necuprins văzând-o bălăcărită în noroi.
Și ceva se schimbă. Un cutremur devastator îi sfărâmă ființa, îi frânge mintea și i-o zidește din nou.
Zdrobită de durere, Maria omoară lumea din ea, se transformă din amforă a desfrânării în izvor preacurat de lacrimi, înnebunește de dor de Mirele ceresc, după ce spurcase mulți tineri, zgârie cu ghearele piatra inimii ei, destramă vălurile deșertăciunii, preschimbă trupul din pradă a întunericului în sfeșnic.
Pornește în pustie, devine mirare a îngerilor, cade la pământ și udă deșertul cu lacrimile care-i țâșnesc din toată ființa, și-l umple de florile pocăinței. Se înalță de la pământ la rugăciune, ucide amintirile drăcești, cu o înverșunare cum numai femeile pot avea, suferă îngrozitor de căldură și de frig, omoară mintea plină de îndulcirile cărnii.
Ce minune de om! Ce frumusețe de negrăit! Ce potir al fecioriei face Dumnezeu prin milostivire dintr-o strachină de necurăție.
Să luăm aminte!
