Protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna
Părintele Hrisostom ne descoperă o perspectivă extrem de vie a apropierii noastre de Dumnezeu. Avem aici o mărturie cu adevărat ortodoxă, care pune duhul înaintea literei, paradoxul înaintea normei, şi chiar a logicii ce urmează naturii. Dumnezeu ne cere inima de la noi, iar acest lucru nu se poate face decât tot în Duhul lui Dumnezeu ‒ dascăl al rugăciunii, dar şi al credinţei în viaţa veşnică. Iar timpurile, ne arată Părintele Hrisostom, nu ne sunt potrivnice, ci chiar mai favorabile mântuirii, cu tot covid-ul şi manipularea, și Domnul tocmai pentru aceasta va fi mai aproape de noi, numai ca inima noastră, întreagă, să se dăruiască Lui. (V.G.)
– Părinte Hrisostom, spun Sfinții Părinți că rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. Cum să ajungem și noi să vorbim cu Domnul în rugăciune?
– Noi nu putem vorbi cu Dumnezeu, pentru că noi nu putem să-L vedem pe Dumnezeu. Și suntem obișnuiți să vorbim doar cu cel pe care-l vedem, de aceea avem mari probleme la rugăciune, și în special avem probleme din partea imaginației, pentru că vrem mereu să ni-l imaginăm pe cel cu care vorbim. Însă Sfântul Pavel a zis foarte clar că nimeni dintre noi nu știe să se roage, ci Însuși Duhul se roagă în noi cu suspine negrăite (Romani 8:26).
Prin urmare, a vorbi cu Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt. Dacă vrem să vorbim cu Dumnezeu, dacă vrem să intrăm în relație cu El, dacă vrem să ne lipim mintea de El, atunci trebuie să-I cerem ajutorul Duhului Sfânt. Trebuie să cerem lucrul acesta, nu este ceva pe care putem să-l facem singuri. Trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită Duhul Sfânt, ca să se roage pentru noi și în locul nostru.
– Adeseori, mintea noastră este întunecată de grijile lumești. Cum să lăsăm la o parte aceste griji, măcar în timpul rugăciunii?
– Nu putem. La oameni este cu neputință ‒ dar Hristos a spus că cele cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Luca 18:27), prin urmare, și aici tot lucrarea lui Dumnezeu este. Noi trebuie să-L chemăm pe Dumnezeu să facă lucrul acesta, numai că Dumnezeu nu face decât împreună cu noi: „Ajută-mă, Doamne!”. Important e să nu pierdem timpul. Dacă așteptăm până ne vom curăți ca să stăm înaintea lui Dumnezeu, nu ne ajung zece vieți! Pierdem timp prețios ‒ și pierdem, mai ales, esențialul relației, adică autenticitatea. Eu mă duc să mă arăt lui Dumnezeu așa cum sunt și El mă va vedea: „Vezi-mă, Doamne, și primește-mă așa cum sunt!”.
Primul pas este apropierea de Dumnezeu, restul e lucrarea Lui, care vine în ajutorul lucrării mele. Mâinile Lui întâlnesc mâinile mele întinse, ca ale unui copil care nu poate să sară de gâtul tatălui său, ci are nevoie de tatăl său ca să-l ridice în brațe. Prin urmare, concentrarea noastră este să construim relația cu Dumnezeu așa cum putem, ca să ajungem să o avem așa cum trebuie. Să nu pierdem timp, să-L chemăm pe Dumnezeu să ne ridice, să ne ia în brațe și apoi El va ști cum să ne curețe și cum să ne pregătească pentru acest tip special de relație pe care Dumnezeu l-a stabilit între El și om.
– Ce nevoințe ne pot ajuta să ne sporim râvna pentru rugăciune?
– Nu știu dacă este o nevoință specială pentru așa ceva. Pentru că râvna pentru rugăciune este împletită cu dorul de Dumnezeu. Și nu știu ce nevoință ar putea să-mi aducă mie dorul de Dumnezeu. Pur și simplu, ar trebui să fac tot ce pot ‒ și aici răspunsul este diferit pentru fiecare în parte ‒ să fac tot ce pot, ca să fiu foarte disponibil și foarte liniștit. Acestea sunt două mari criterii după care îmi dau seama că rugăciunea mea este pe drumul cel bun: disponibilitatea maximă, deplină față de Dumnezeu și liniștea la rugăciune, liniștea acelui copil care se lasă în grija tatălui său. Noi suntem în stadiul de fii și această calitate vrem s-o facem să strălucească în noi. Și fiul se bucură de purtarea de grijă a tatălui, așa încât noi pe acestea trebuie să le căutăm și să le dobândim prin orice mijloace.
Ce înseamnă să fiu disponibil pentru Dumnezeu? Înseamnă ceea ce îi spunea preotul Eli lui Samuel Prorocul, când era mic și-l cercetase prima dată Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Regi 3:9). Eu sunt aici, orice cuvânt de la Tine este poruncă pentru mine și timpul acesta, pe care eu îl dedic rugăciunii, este doar al Tău.
Apoi, liniștea la rugăciune. Aici e reglajul mai fin. Pentru că, dacă ai ceva împotriva fratelui tău, dacă ai căzut într-o necurăție, dacă ți-ai lipit inima în mod pătimaș de cineva sau de ceva, toate acestea îți alungă liniștea. Bineînțeles, nu te lasă nici să fii cu totul disponibil, să fii cu totul înaintea lui Dumnezeu. Pentru că inima, dacă se lipește de diferite lucruri, atunci se și împarte. Să te așezi înaintea lui Dumnezeu ca și cum s-ar vărsa apa, așa să-ți obligi duhul să se liniștească, pentru că el este speriat. Și, în această liniștire, fiecare își va descoperi propriile căi ale nevoinței în rugăciune.
– Cum știm că împlinim voia lui Dumnezeu cu noi?
– Zic Părinții că simțurile trupești au corespondent în viața duhovnicească, adică avem și simțuri duhovnicești. Așa cum spunea și Hristos, că „pe cel căldicel îl voi scuipa din gura Mea” (Apocalipsa 3:16), adică avem un gust duhovnicesc, tot așa avem și un auz duhovnicesc ‒ ceea ce numim noi ascultarea. Așa cum copilul își aude tatăl când vorbește cu el, chiar dacă este în pântece, și se silește cumva să străpungă peretele care-l oprește să-și vadă tatăl, tot așa și în ascultarea duhovnicească, noi auzim glasul lui Dumnezeu vorbind prin Părintele nostru duhovnicesc și căutăm să străpungem acest perete – pentru că știm că în spatele lui este Domnul.
Așadar, prima dată nu vederea încercăm să ne-o antrenăm, adică să-L vedem pe Dumnezeu, ci auzul, adică ascultarea. De aceea zice și Sfântul Pavel: „credința vine prin auz” (Romani 10:17). Așa încât noi, străduindu-ne să străpungem acest perete, adică să ajungem la Cel care vorbește, dincolo de „portavocea” Lui, atunci ne formăm o finețe a auzului duhovnicesc. Și finețea aceasta ne va da acea mirasmă a familiei. Așa cum orice copil își recunoaște mama sau tatăl de departe și spune: „Ăsta e pasul lui tata, asta e vocea lui mama”, tot așa un ascultător învață să-I distingă vocea lui Dumnezeu de alte voci care încearcă să se insinueze în inima lui.
Deci, dacă noi ne exersăm în ascultare, dacă împlinim poruncile părinților noștri ‒ și celor trupești, nu numai celor duhovnicești ‒, așa ne exersăm acest auz duhovnicesc și începem să distingem care este voia lui Dumnezeu și care nu este voia lui Dumnezeu. Și criteriul, repet, este această mireasmă a familiarității – îmi este familiar, îmi este cunoscut, îmi devine din ce în ce mai drag. Cum se face asta? Fiecare să facă ascultare și va vedea. Nu-i greu, nu este un lucru „rezervat” sfinților.
– Cum să simțim durerea celui de lângă noi ca pe propria noastră durere?
– În primul rând, trebuie să simt durerea mea ca fiind cauzată de despărțirea de Hristos. Apoi, trebuie să-L chem pe Hristos să Se unească cu mine, să mă rog în taina inimii mele și să fiu singur cu Hristos. Pare puțin paradoxal. Dacă vrei să fii ca un frate pentru ceilalți oameni, dacă vrei să înveți să te rogi pentru întreaga lume, trebuie să înveți mai întâi să te rogi singur cu Hristos, ca și cum ai fi numai tu cu Dumnezeu pe pământ. Și Hristos, spunea Părintele Stăniloae, face parte și dintr-o comunitate, cea a Sfintei Treimi, dar este și Persoană distinctă. Așa putem învăța de la Hristos și cum să stăm singuri înaintea lui Dumnezeu și, în același timp, cum să nu fim despărțiți de frații noștri. Or, asta se poate face doar dacă reușești să stabilești o relație cu Dumnezeu foarte intimă. Și numai dacă reușești să fii singur cu Dumnezeu pe pământ, numai atunci cu adevărat tot ceea ce vine de la Dumnezeu va veni pe calea aceea, foarte sigură, a „molipsirii”.
Totul în Ortodoxie se molipsește ‒ nu este tehnică, nu este cunoștința de care zice Sfântul Pavel că îngâmfă, ci, dimpotrivă, dragostea care zidește. De aceea și Hristos a zis: „Învățați-vă de la Mine!” (Matei 11:29). Stând singur cu El, poți să înveți. Și poți să înveți duhovnicește, nu folosind simțurile trupești, ci cele duhovnicești, nu facultățile trupului, inclusiv cele psihologice, care tot de trup țin, ci facultățile duhului, cele care îți trezesc familiaritatea cu Dumnezeu. Or, dacă iubești pe cineva, trebuie să iubești ceea ce iubește el mai mult. Iar Dumnezeu îl iubește pe om cel mai mult ‒ atât de mult, încât L-a dat pe Unicul Său Fiu ca să moară pentru el. Dar nu poți să înveți să iubești decât dacă începi prin a fi singur cu Dumnezeu pe pământ. Pare paradoxal, dar aceasta este calea.
– Credeți că fiecare ar trebui să aibă o rânduială de rugăciune pentru lume?
– Eu m-aș feri să spun cuiva că ar trebui să aibă o rânduială de rugăciune. Pentru că, din păcate, noi înțelegem prea tehnic termenul de „rânduială”. E ca și cum ai pune niște limite dragostei: „Tu așa să-L iubești pe Dumnezeu! Tu așa să-l iubești pe fratele tău! Până la aceste limite. Dincolo de aceste limite nu mai e iubire”. Cine spune asta? Nu are voie nimeni să o spună! De-aceea și Dumnezeu rabdă atât de mult, rabdă dincolo de capacitatea noastră de a înțelege, pentru că aplică rațiunea iubirii ‒ or, iubirea nu impune o lege, o rânduială. Dacă cauți să petreci cât mai mult timp singur cu Dumnezeu, negreșit te vei trezi rugându-te pentru neamul tău, negreșit te vei trezi rugându-te pentru lumea întreagă, și pentru dușmani, și pentru cei de care n-ai auzit până acum, dar știi că există.
Sfântul Siluan Athonitul, când era econom, așa făcea. Nu stătea să-i bată la cap pe muncitorii săi. Ci îi întreba de problemele lor, apoi le spunea ce au de făcut și se retrăgea la rugăciune. Și se ruga pentru problemele fiecăruia: „Uite, Doamne, ce probleme are Dimitrie cu piciorul, și totuși a venit aici să muncească pentru soția lui și pentru copiii de acasă. Uite-l și pe Gheorghe…”. Și tot așa. Se ruga pentru ei și mărturisea că, în timp ce se ruga, deodată se simțea absorbit de Dumnezeu și era singur cu Dumnezeu. Și, când era singur cu Dumnezeu, îi regăsea pe toți ceilalți în inima lui. Așa alterna rugăciunea în intimitate absolută cu rugăciunea în comunitate absolută.
Eu cred că aici e secretul și fiecare își va face o rânduială proprie. Dar, bineînțeles, dacă ne cunoaștem pe noi înșine, atunci ne cunoaștem și obiceiurile proaste și o să încercăm să le contracarăm. Dacă eu știu că mi-e foarte greu să stau la rugăciune seara, atunci îmi dau seama că, dacă-mi fac un program de rugăciune ‒ în sensul că cinci minute seara o să încerc să fiu numai eu cu Dumnezeu ‒, atunci am mari șanse să-mi recapăt stăpânirea asupra puterilor mele sufletești. Aceste puteri sufletești nu sunt în armonie, nu doresc toate același lucru. Iar lucrul acela este să fii cu Dumnezeu.
Iarăși, dacă cineva își cunoaște punctele forte, atunci știe cam ce i-ar trebui ca să-și câștige acea disponibilitate și acea liniște de care am spus mai înainte. Altminteri, e destul de periculos să stabilim o regulă: să spunem de zece ori pe zi „Doamne Iisuse…”! O să facem o perioadă lucrul acesta, după care ne vom scârbi. Pentru că avem repulsie față de regulă. Și, pe de o parte, e bine, pentru că dragostea nu ar trebui să fie supusă unei reguli stricte. Fiecare să încerce să adauge un pic mai mult la iubirea lui față de Dumnezeu. Asta a fost prima învățătură pe care am primit-o când am venit în mănăstire. I-am pus unui Părinte vechea întrebare: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”, iar el mi-a spus: „În fiecare zi să adaugi puțin, foarte puțin la dragostea față de Dumnezeu. Puțin mai mult decât ziua de ieri”.
Și ce înseamnă „puțin”? Fiecare zi îți va arăta. Poate într-o zi acel puțin înseamnă să faci un bine altuia. În altă zi va însemna să citești din Sfânta Scriptură. În altă zi, să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ți-a dat. În altă zi, să-L slăvești pe El din zidire, din ceea ce vezi în jurul tău: copaci, copii, flori… Fiecare, dacă va încerca să adauge puțin la dragostea de Dumnezeu, puțin mai mult decât ziua de ieri, își va găsi singur regula.
– Spunea Cuviosul Sofronie de la Essex că cine nu a ajuns la rugăciunea pentru lume, acela doar cu frică să se numească creștin. Cum să înțelegem acest cuvânt?
– Este aplicarea pildei fiului risipitor. Fiul „cel bun”, despre care citim în Evanghelie, a rămas acasă și-și vedea de treaba lui. Tot ceea ce i se dădea să facă făcea. Și totuși, s-a văzut că nu era „cel bun”, pentru că a fost incapabil de compătimire, a fost incapabil să înțeleagă iubirea și bucuria Tatălui ‒ ceea ce este grav. Fiind incapabil să simtă bucuria și iubirea Tatălui, nu ar fi putut să fie moștenitor în veci! Ei bine, de data aceasta, fiul risipitor suntem noi, neamul omenesc, „întregul Adam”, cum spunea Sfântul Sofronie. Dar Fiul cel bun este Hristos. El nu a putut să rămână „acasă”. Ci L-a văzut pe Tatăl mâhnit, lipsit fiind de noi, și atunci, ca să-L împace pe Tatăl cu „fiul risipitor”, a plecat după noi în lume.
Prin urmare, dacă noi nu înțelegem iubirea Tatălui, care arată dorul nețărmurit al lui Dumnezeu după om, dar și iubirea Fiului, ca răspuns la iubirea Tatălui, cum ne vom putea numi noi creștini? Creștin înseamnă să porți Numele lui Hristos, Chipul Lui! Dacă noi nu înțelegem iubirea lui Dumnezeu față de oameni, nu ne putem numi moștenitori, nu putem să-I purtăm Numele, nu facem parte din aceeași familie. Și de aceea, cu frică ‒ într-adevăr, bine a zis Sfântul Sofronie! ‒ cu frică să ne numim creștini, pentru că ne temem ca nu cumva să fim dați afară din cămara de nuntă, având haine nepotrivite acestui praznic. Ce înseamnă să nu ai haină de nuntă? Tu, dacă vii cu o mină de înmormântare la nuntă, dacă nu ești capabil să te bucuri pentru miri, să te bucuri de bucuria lor, înseamnă că n-ai ce căuta acolo. Aceasta este haina de nuntă, acesta este numele de creștin: să înțelegi dragostea lui Dumnezeu față de om și relația veșnică dintre ei doi ‒ și, mai mult decât atât, să intri și tu în ea, să te bucuri de ea, s-o slăvești și s-o lucrezi. Să guști din ea! „Să guști din lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu, astfel încât să simți „seva” pe care-a pus-o Dumnezeu în ele, din dragoste pentru om.
Toată lumea aceasta ar trebui să ne învețe că Dumnezeu ne iubește extraordinar. Cum a zis Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când a făcut lumea, o Persoană S-a gândit la altă persoană”. Or, dacă nu suntem capabili să facem lucrul acesta și nici nu încercăm să ne apropiem de înțelesul mai adânc al lucrurilor, înseamnă că nu ne putem permite luxul de a ne numi creștini așa, relaxat, ci să ne numim cu frică. Și, dacă-i așa, ar trebui cât mai repede să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu, să nu rămânem în starea aceasta. Pentru că nimic nu ne va feri de mânia lui Dumnezeu. Dacă noi ne dăm seama că ne lipsește asta și nu facem nimic, ne va fi greu.
– Cum să trecem peste aceste vremuri tulburi pe care le trăim acum?
– Nu putem trece peste aceste vremuri, nu le putem împiedica, nu le putem „îndulci”. Și Hristos, când a spus în grădina Ghetsimani: „Iată, vine stăpânitorul acestei lumi”, a zis ca și cum așa ceva nu se poate opri. Însă, ce a spus în continuare? „Și el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Aceasta este nevoința esențială pe care ar trebui s-o facem, cum zice Sfântul Pavel: să ieșim din mijlocul lor și să ne osebim (II Corinteni 6:17). Pentru că Biserica, εκκλησία, înseamnă „adunarea celor puși de-o parte”, a celor care se disting de cele lumești, de cele care duc război cu Dumnezeu. Și atunci, dacă noi ne osebim, dacă noi ne dăm de-o parte ‒ în sensul că încercăm să vedem lucrurile așa cum sunt: albul e alb, negrul e negru și nu invers, lumina e lumină și nu întuneric ‒, atunci putem să observăm care sunt ocaziile de a-L mărturisi pe Dumnezeu.
Pentru că nu orice cruce făcută este mărturisire, nu orice metanie, nu orice rugăciune, nu orice Sfântă Împărtășanie luată de mine este o mărturisire. Dacă eu nu am inima întreagă, aceea nu e o mărturisire. Dar dacă mă voi sili să-mi adun mintea, care s-a împrăștiat în tot felul de părți, și dacă mă voi sili să-mi adun bucățile de inimă, care s-au lipit aici de niște bani, dincolo de-o slujbă, mai încolo de-o laudă, în partea cealaltă de niște porniri trupești, abia atunci pot să încep să mărturisesc, când sunt întreg.
Acest „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” așa poate fi înțeles: ieși și adună-te, adună-ți resturile de inimă pe care le-ai împrăștiat în toată lumea, pune-le la un loc și vei vedea că deja, făcând treaba aceasta, ești în afara lumii ‒ „în afara” în sens duhovnicesc, nu în sens trupesc. Așa vom putea să distingem lucrurile, să spunem binelui bine și răului rău, fără să facem confuzie între ele. Altminteri, prin lumea aceasta nu putem să trecem, pentru că lumea aceasta duce un război cu noi ‒ toată arta războiului, de fapt, pe asta se bazează: pe diversiune, pe distragerea atenției, ca un fel de iluzionism la scară mondială. Cum scrie și în Sfânta Scriptură, că Antihristul va face semne și minuni care îi vor înșela chiar și pe cei aleși (Matei 24:24). Deci e o lucrare de înșelare, nu-i nimic real. Noi nici nu mai știm ce este real și ce nu este real. Lupta vrăjmașului este de a înlocui realitatea pe care Dumnezeu a așezat-o cu realitatea lui, care este realitatea virtuală ‒ de aceea internetul cunoaște o adevărată explozie. Și toate nebuniile acestea sunt urmate, iată, de online. Toate sunt online acum. Și școală online. Mă mir că nu se fac și copii online. E o nebunie, totul se petrece în virtual ‒ dar asta nu e realitatea lui Dumnezeu, asta-i realitatea satanei. Virtualul e ceva „în formă de”, fără însă a fi.
Or, ca să putem să distingem lucrul acesta, trebuie să ne adunăm iarăși în noi înșine, ca să putem face din orice cuvânt al nostru o mărturisire. Dacă zic: „Doamne, sunt păcătos, dar Te vreau pe Tine!”, și o zic cu toată inima, este cea mai frumoasă mărturisire pe care-o poate spune cineva în perioada aceasta. Dar dacă o spun cu jumătate de inimă, chiar dacă eu cred asta, cred cu jumătate de inimă. Dumnezeu Se dăruiește pe Sine tot și nu acceptă decât să I se răspundă în mod deplin. Atât sunt eu, atât Îi dau ‒ dar atât cât sunt, mă dăruiesc pe deplin.
