Da, am ajuns, pe nesimțite, să trăim în viețile altora: vedete de toată mâna, fotomodele, formatori de opinie, sportivi, politicieni, activiști, prieteni virtuali din rețelele de socializare. Cu toții se prezintă pe ei înșiși drept modele. Cu vieți fericite, lipsite de griji, cu succese și realizări minunate. Totul e roz sau, cel puțin, așa lasă impresia. E drept, mai apare câte un scandal de presă, mai apar dezvăluiri șocante, căderi spectaculoase, însă publicul, odată ce s-a „lipit” de o asemenea persoană publică, e dispus să treacă cu vederea inclusiv respectivele abateri morale, de conduită, deontologice: „E și el om, mai greșește”. Sclipiciul, glamour-ul, gloria inițială estompează orice judecată de valoare, orice evaluare axiologică teafără asupra subiectului adorării. Ne facem, cu alte cuvinte, idoli din semeni de-ai noștri.
Pe rețelele de socializare apare fenomenul expunerii publice în cele mai faste momente ale vieții, care generează senzația de succes perpetuu, de viață perfectă. Atunci privitorul acestor cadre gândește în sinea lui: „Ce viață frumoasă, lipsită de griji are cutare sau cutare, de ce nu pot și eu să fac la fel? Ce-mi lipsește?”. Aici apare marea păcăleală, în faptul că fiecare își „vinde” vizual un crâmpei de fericire ca și cum întreaga lui viață, de dimineața până seara, așa arată. Adică o stare de fericire la foc continuu, un etern concediu de la grija zilei de mâine, o stare de imponderabilitate față de necazuri, de contingentul stresant al existenței.
Practic, nu știi unde să te uiți mai întâi: la călătoriile exotice, la cățelul care picotează în fața șemineului, la mașina electrică, la felurile de mâncare cu dichis, la țoalele de firmă, la prietenii iluștri, la copiii care își iau mastere și doctorate în Occident, la face-lifting-ul făcut de un mare chirurg asiatic, la băuturile de 7 stele și chiar mai mult, la șiragurile de bijuterii primite cadou, la telefoanele de ultimă generație, la casele amenajate de designeri faimoși? Totul începe să se învârtă în capul bietului utilizator de rețea, iar lumea lui deja pare mică, foarte mică, înghesuită, meschină. Iar viața sa, propria sa viață – un (semi)eșec!
Nimic însă nu este ce pare a fi. Nu știm, nu vom ști niciodată, care este prețul real al acestor realizări. Ce viață duce, de fapt, beneficiarul tuturor acelor lucruri/bunuri… Căci toate au un alt preț decât cel „declarat” în imagini, în care zâmbetul satisfăcut ține loc de explicații. Nu știi ce compromisuri grave se ascund în spatele unui aparent succes, ce dezertări morale impardonabile, ce „schelete” se ascund în dulap, ce monstruozități sunt tăinuite, ce tristeți ori chiar depresii bântuie nopțile acestor oameni. De aceea zic: să ne mulțumim cu viața noastră proprie, unică, personală și cu perna care nu este învelită în țepi de cactus. Fiecare din noi dacă și-ar trăi propria viață cu seninătate și bucurie, cu înțelepciune și răgaz, ar fi mai fericit. Evident, nu pledez pentru blazare, pentru abdicare de la efort, pentru lozinca: „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nici nu achiesez la disperarea, la panica de a obține totul, de a consuma totul, de a fi pretutindeni și nicăieri, de a te cățăra pe cadavre pentru a ajunge sus. Un echilibru necesar între dorință și putință, o bună cuviință creștinească și o bucurie conținută în cotidianul propriei existențe ar fi soluția ideală de supraviețuire în conformitate cu ceea ce suntem, de fapt. Și din care putem extrage multă bucurie atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru.
Nichita Stănescu spunea, cu înțelepciune: „Bătrâne, toți vor să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu ar vrea să-i trăiască viața!”. Eu mut acum afirmația în planul credinței și spun: de ce nu am vrea să fim ca Sfinții la care ne rugăm adesea, de ce nu îi luăm pe ei ca model? A, că nu ne place smerenia adevărată, nu putem încasa suferința, nu putem scrie tomuri de literatură sapiențială, nu admitem martiriul ca formă de salvare? Dar tocmai aici ar trebui să ne plasăm ștacheta vieții, iar aceasta va fi deodată – dacă nu mai ușoară – în orice caz mult mai împăcată, mai senină, mai cu un rost. A fi în rost, în rostul propriei vieți, este cheia fericirii.
Răzvan Bucuroiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
