Trăim o perioadă a profunzimilor şi a smereniei

Părintele Adrian Chelaru slujeşte în micuţa capelă de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu” din Iaşi, unitate medicală suport Covid. Deşi condiţiile sunt extrem de restrictive, îşi desfăşoară activitatea fără nicio teamă, pentru că, spune el, frica, teama şi nesiguranţa ne slăbesc imunitatea. Preotul de caritate ne-a vorbit nu doar despre pericolele la care suntem expuşi în această perioadă de restricţii, ci mai ales despre importanţa rugăciunii şi a credinţei, precum şi despre măştile invizibile pe care le purtăm cu toţii peste ochi, peste inimi şi cât este de necesar acum a le îndepărta pentru a ne ajuta aproapele.

Sunteţi preot misionar de caritate într-o unitate medicală suport Covid. Cum vă desfăşuraţi activitatea în aceste condiţii cu totul speciale?

Cu inima la cer și mereu un gând bun pentru om, îmi desfășor activitatea încercând să ajut pe cât posibil și să fiu de folos. Nu e ușor, întrucât valurile de îmbolnăviri aduc cu sine o teamă a oamenilor, o neîncredere. Când îmi plec genunchii la Sfânta Liturghie, plâng pentru lume, pentru cei vii și cei adormiți ai noștri, mă rog pentru ca Dumnezeu să ne dăruiască înțelepciunea de a rămâne statornici în credință, statornici valorilor noastre morale: să ajutăm pe cel ce a sărăcit, pe orfan, pe văduvă, pe bătrânii care nu mai au pe nimeni. Slujesc singur în capela cu hramul „Sfânta Treime” şi „Sfântul Ioan Rusul” și această perioadă e una a profunzimilor și a smereniei, a cufundării în interior, căci lacrimile care nu se văd desfac inima cerului. Am ascultat multe spovedanii în această perioadă, multe temeri, multe dureri, dar am admirat în interiorul spitalului efortul echipei medicale de a salva viețile pacienților.

În condițiile de astăzi, lumea are nevoie mai mult ca oricând de rugăciune. În fapt, verbul „a exista” a devenit sinonim cu a te ruga lui Dumnezeu, iar toate gesturile noastre mărunte sunt sub cerul deschis al rugăciunii. Acum, când masca și viziera nu permit a mai vedea chipul omului, când strângerea de mână e interzisă, a te ruga pentru celălalt a dăruit sens nou existenței noastre. Oamenii cer și au nevoie de rugăciune, la capelă şi acasă. Sunt mereu gata de sacrificiu pentru aproapele meu și pentru Hristos, dacă mi-o cere. Ca niciodată, oamenii au nevoie de un cuvânt cald, de o îmbărbătare, de o detensionare a spaimei că se vor îmbolnăvi şi mă străduiesc din răsputeri să răspund acestor chemări. Pentru cei care cred, nădejdea și iubirea de Dumnezeu se transformă în imunitate crescută, se păzesc și îi protejează pe ceilalți și în același timp sunt în stare de jertfă.

Spitalul este unul foarte complex, e mare, mult personal, foarte mulți pacienți, cu diverse probleme de sănătate și este ceva care îmi dă liniște atunci când acest imens furnicar alb se pune în mișcare la începutul unei zile operatorii: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, a spus Domnul, și știu că nu sunt de fapt singur, sunt mereu însoțit de Hristos. Asta mă face mai răbdător cu multe.

Ce simţiţi în momentele când sunteţi chemat la căpătâiul bolnavului, când deveniţi şi un sprijin pentru familia care are pe cineva bolnav, sau care a pierdut pe cineva drag din cauza virusului?

Nu întotdeauna se moare de Covid. De fapt, cele mai multe situații se termină în mod fericit, oamenii se vindecă, se depun eforturi ca vindecarea să fie eficientă și să se poată trata și de celelalte afecțiuni. Pacienților, ca de altfel tuturor, le spun să nu le fie teamă. Teama scade imunitatea, ne face mai vulnerabili. Să primim tot ce ne este dat spre înțelepciunea și mântuirea noastră. Simt și de o parte și de alta, familie și pacient, o grijă nu pentru sine, ci pentru ceilalți, o atenție, o iubire, o purtare de grijă mare, o afecțiune vie între cel suferind și cei care îl așteaptă acasă. Celor care se sting, după cum știm bine, li se deschide înainte calea veșniciei, pentru care ne-am pregătit conștienți încă de la naștere, prin Botez. Noi, creștinii, nu suntem de plâns în aceste zile. Noi suntem fericiți dacă vom folosi acest timp în folosul și în scopul mântuirii, nu ne vom risipi în temeri prea multe și de netrecut. Hristos e la cârma corabiei noastre. Un pacient poate muri nu doar de Covid, poate muri și din altă cauză, dar nu trebuie să-L facem pe Hristos de rușine în nicio clipă a vieții noastre. Ce boli grele au trecut peste dreptul Iov, ce boli mari a avut săracul Lazăr! Şi totuși, câtă vreme citim Evanghelia și deschidem cartea noastră de căpătâi, care ne învață cum să trăim și cum să murim, aflăm de acolo că ochii și inima lor au fost mereu la Domnul. Nu sunt cuvinte deșarte, ci pline de adevăr și foc cele din Psaltire. Și ce ne învață Psaltirea? Cum să trăim! Şi cum să trăim? ne vor întreba mulți zilele acestea. Slăvindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos! Citiţi Psalmul 138, cel mai frumos, dar şi cel mai cutremurător.

Cu ce este Covidul diferit de o altă cauză a morții? Credeți că moartea dintr-un accident în care trupul e sfărâmat, ori pruncul care a văzut lumina vieții cât o floare care n-a prins apusul are o moarte mai puțin dureroasă? Totul este ca viața, în primul rând, să fie în matricea ei adevărată. Contează de fapt să trăim astfel încât Dumnezeu să ne recunoască dincolo că am fost ai Lui pe pământ. Să nu fugim în clipele de boală de a ne împărtăși, ci să ne împărtășim cu Hristos, simțindu-L în viața noastră. Ai Lui suntem, indiferent de modul în care vom muri fizic.

„Te rog, mama, să nu mori! Când vii acasă?”

A fost un caz care să vă impresioneze sau să vă afecteze foarte tare în perioada pandemică pe care o traversăm?

Toate cazurile au ceva impresionant, întrucât cu fiecare fiinţă se stinge un întreg univers. În momentul în care s-au îmbolnăvit cei din personalul medical a fost o piatră de încercare pentru noi toți. Când au început să se construiască acele culoare separate pentru pacienții Covid, strict necesare protecției celorlalți, când ușile au început să fie „zidite”, când ferestrele au devenit „zid”, mi-am dorit ca „zidurile” să aibă ferestre. Cel mai mult m-a impresionat situația în care mama și fiica erau despărțite, iar fiica rămasă singură acasă era în pragul examenului de clasa a VIII-a; sau situația unor copii pe care îi împărtășeam des la capelă, care au rămas acasă fără grija mamei, asistent medical la UPU, obligată să se carantineze într-un alt loc, departe de familie. Seară de seară vorbeau la telefon, iar finalul convorbirii era însoţit, invariabil, de rugămintea şi întrebarea unui copil de 5 anişori: „Te rog, mama, să nu mori! Când vii acasă?”

Dincolo de această perioadă, am fost cutremurat de credința puternică a unei mame care a luptat pentru fiica ei până în ultima clipă, iar modul în care a făcut-o a fost pentru noi toți un exemplu de dăruire, iar mai apoi, în final, de tărie morală în momentul în care fetița ei, de numai patru ani şi jumătate, s-a stins.

Cum vedeţi acum această criză sanitară faţă de începuturile ei, din primele luni?

Nu știu dacă e o criză sanitară sau, de fapt, una morală. S-a investit major în sănătate și s-au depus eforturi foarte mari, încă de la început, ca oamenii să fie în primul rând salvați: saloane, etaje, pavilioane – unde a fost cazul – au fost redirecționate pentru a trata eficient cazurile de îmbolnăviri astfel încât fiecare să aibă cea mai bună șansă. Și oamenii, atât personalul medical, cât și pacienții, dar și oamenii simpli, de pe stradă, cetățenii de rând, au înțeles să se protejeze și să-i protejeze și pe ceilalți. Acolo unde nu erau suficiente, românii au început să acopere necesarul de echipamente: izolete, salopete, măști; s-au produs dezinfectanți, consumabile medicale de calitate chiar la noi, cu resurse locale, dovedind, iată, că omul sfințește locul și că, până să vină resurse din import, trebuie să acţionăm repede, eficient, anonim şi generos pentru viaţă. În schimb, nu am înţeles de ce s-a dorit ca, dintr-odată, Ortodoxia să fie atât de expusă mediatic şi scoasă ţap ispăşitor. Criza morală a acestui moment am trăit-o din plin atunci când Învierea noastră a fost restricționată. Pandemia e una, denigrarea creștinismului e altceva, e nevoie să distingem şi să discernem cu înţelepciune lucrurile.

Măştile invizibile de pe ochii sufletului, mai periculoase

Care sunt pericolele la care suntem expuşi mai mult în această perioadă de pandemie?

Să nu ne înstrăinăm de familie, de cei ce au nevoie de noi și de Hristos. Opțiunile sunt simple și asumate. Părinții noștri și bunicii, rudele noastre au nevoie de noi. Noi trebuie să ne întărim pe noi și pe cei din jurul nostru învățându-i să cearnă duhurile.

Sunteţi martor direct la ceea ce poate să facă, în anumite situaţii, virusul SARS- CoV-2. Ce sfaturi aţi da populaţiei în acest context?

De multe ori, înainte să înceapă pandemia, oamenii treceau nepăsători, cu o mască pe ochi, invizibilă, pe lângă cei suferinzi, pe lângă necunoscuții de pe stradă aflați în nevoi. Alteori, răciți de dragoste, punem o mască peste cuvântul de care are nevoie un om care ar vrea şi ar avea nevoie de un sfat. Să ştiţi că o vorbă bună poate fi, în unele momente, la fel de hrănitoare precum pâinea caldă. Cu toții, prin păcat, purtăm, până la spovedanie, o mască pe care o dăm jos de pe ochii sufletești, de pe gura care a hulit, dar nu a binecuvântat, a vorbit de rău aproapele, l-a înjosit pe celălalt pentru a se vedea pe sine. Măștile acestea să le conștientizăm și să ne spălăm fața cu lumina Învierii, mereu să o avem făclie în inima noastră. Să trăim demn, ajutând fără a aștepta nicio răsplată, să luăm exemplul sfinților, a căror viață a fost plină de încercări, al eroilor care s-au jertfit pentru alții. Să nu fim egoiști și să dăm interpretarea corectă cuvintelor, să vorbim mai puțin, să cugetăm mai adânc și să nu încheiem o zi fără rugăciune, povestindu-I Tatălui nostru ceresc ce ni se întâmplă. Niciodată nu rămânem fără răspuns, dacă ne adresăm cerului cu credință. Şi mai este un aspect pe care aş vrea să-l subliniez, anume că lipsa educației e mai periculoasă decât acest virus.

Aţi întâlnit bolnavi care, deşi înainte nu credeau, au devenit credincioşi după ce au fost încercaţi de boală?

Boala e și toiag, și profesor, și sfetnic, și binecuvântare, și tovarăș. Să ne amintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dacă boala e prețul de a ne smulge unei viețuiri telurice, Dumnezeu știe de ce îngăduie să fim cercetați și cercați cu boală, însă morții nu ne-a dat. Mulți pacienți au observat că au și suflet, nu sunt doar „some” (corpuri, din greacă, n.r.), din momentul în care a coborât durerea în ei și suferința i-a înălțat la limanul rugăciunii. Cât de răscolitoare spovedanii am ascultat înaintea unor operații grele, spovedanii în fața cărora mi-am dat seama, ca umil martor al dialogului dintre om și Hristos, că niciodată conștiința nu doarme, ea cere memoriei să nu uite nicio clipă de păcat. Conexiunile pe care le face mintea omenească sunt punți și artere sofisticate, dar logice, între cauză și efect, fiind o legătură ombilicală a morții. Nu există ființă care să nu își pună întrebări adevărate, de nevoie și siliți de suferință, dacă de bunăvoie și nesiliți nu a fost posibil pentru că nu erau prieteni și casnici ai lui Dumnezeu. În mulți dintre aceștia din urmă am simțit o dragoste uriașă a venirii în fire și au mărturisit cât de stearpă și goală a fost existența lor fără El, că lipsea ceva, deși aveau totul. Dumnezeu e inconfundabil ca prezență, dar și ca absență. Absența Lui din viața noastră e un iad, când Își întoarce fața de la noi e urgie. Dar sunt și cazuri în care credința sporește la boală și asist la file nescrise de Pateric, oameni care mă copleșesc prin felul cum acceptă boala cu seninătatea drepților biblici. Spitalul e uneori precum deșertul sinaitic, mulți cuvioși s-au perindat câteva ore, zile, săptămâni sau luni și au ars cu o lumină de miere în ochii lor blânzi și cuminți. Sunt profund recunoscător cerului pentru șansa de a vedea împletitura îngerească între măiestria medicului, a minții omenești, cu dragostea de viață a pacientului, ocrotită fiind această taină de prezența lucrătoare, protectoare și taumaturgică a Duhului.

„Mângâierea celor nenorociţi este să aibă tovarăşi de suferinţă”, spune un dicton. Sunteţi, aşadar, un tovarăş pentru bolnavii care intră în acest spital. Cum se arată această vindecare trupească şi sufletească?

Depinde pentru cine. Pentru pacienți, pentru medici, pentru aparținători, pentru cei din afară, pentru mine mă simt nevrednic și atât de binecuvântat, mă simt încercat și totuși întărit de dragostea celorlalți. Nu trebuie să murim de Covid sau spaima de Covid să ne desființeze viața și oamenii pe care-i iubim. Realizăm însă, o dată mai mult, că sunt daruri în viața noastră. Dăruind, vei dobândi. Nu ține de noi să dăruim ani, anii îi dă Dumnezeu, dar de noi ține să dăruim mângâiere în suferință nu doar celor din spital. Spitalele sunt azi niște terminale, observăm că și pe stradă sunt mulți care ar avea nevoie de îngrijire, observăm un copil sărman, un bolnav. Să ajutăm, să nu ne eschivăm punându-ne masca pe ochi când e nevoie de noi acolo. Să înrâurim destinul altora păzindu-l de ger, făcându-l să înflorească. Altfel, suntem plini de succes, dar egoiști și nu suntem de-ai lui Hristos. Avem suficientă forță să trăim? Atunci să o punem în slujba binelui!

În foarte multe spitale regăsim şi un loc de rugăciune, o capelă destinată deopotrivă medicilor şi bolnavilor. Vorbiţi-ne puţin despre colaborarea dintre medic, preot şi familie în parcursul, uneori foarte lung, al vindecării bolnavului.

Uneori mai vizibil, alteori mai discret, acest dialog de taină se desfășoară de la internare și până la final, când pacientul se întoarce acasă. Dialogul duhovnicesc înaintea operației, spovedania, susținerea morală a familiei, uneori îndreptată spre fii când tatăl e cel operat, alteori spre părinți când copilul lor, unica moștenire care contează cu adevărat, e răvășit de boală. Medicul e foarte important și de multe ori sunt bucuros să-i binecuvântez la începutul zilei pe medicii care vor opera câteva ceasuri bune și sunt fericit când, pe lângă însănătoșire, aud că au repurtat o victorie în lumea medicală, făcând o premieră, o intervenție ingenioasă, inspirată în mod divin de Duhul cel Sfânt Care le poartă mâinile într-un fel anume, Care le dă luciditate, blândețe, răbdare, inteligență vie și luminoasă, creativitate, conexiuni multiple. Toate acestea printr-un impuls dumnezeiesc ce se petrece în creierul chirurgului pentru a salva creierul bolnavului. Îmi amintesc cum a răspuns Sfântul Luca al Crimeei la un interogatoriu: „Ați văzut pe Dumnezeu în timpul operațiilor?” Și el a răspuns: „Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut niciodată, domnule. Dar am făcut operații pe creier și nu am văzut minte acolo înăuntru. Și nici conștiință nu am văzut”. Felul în care un om ia în mâinile sale soarta altuia, aflat pe o targă, rănit, zdrobit, felul în care un medic, un infirmier, un asistent își pune toată știința analitic, caută, întreabă şi cercetează bolnavul, mi-a arătat cât de tainic lucrează Dumnezeu, adevăratul Doctor.

Sursa: http://ziarullumina.ro