Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 12 mai 1662) a trăit în Țara Românească în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihnea al III-lea. A suferit martiriul pentru nelepădare de credința dreptslăvitoare creștin-ortodoxă. Este prăznuit în 12 mai de către Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greciei.
Cine răsfoieşte Patericul românesc nu poate să nu se uimească, să nu se bucure de impresionantul număr de martiri ai credinţei ortodoxe, de Sfinţi şi duhovnici îmbunătăţiţi care, de-a lungul veacurilor, au răsărit şi au umplut cu bună mireasmă de sfinţenie tot cuprinsul ţării noastre. Cronicarul Miron Costin afirma, în Letopiseţul său, referindu-se la vitejia ţărişoarei a cărei istorie o scotea la lumina cunoştinţei urmaşilor, că „nasc şi în Moldova oameni!” Parafrazându-l pe marele cărturar, am spune că „nasc şi în România Sfinţi”. Am folosit prezentul verbului, deoarece cred cu tărie că acest miracol se petrece fără-ncetare, chiar și în zilele noastre. Că există încă, şi vor exista, oameni ai acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu, care au dus şi duc o viaţă de Sfinţi, neştiuţi de nimeni, decât de „Ştiutorul inimilor noastre”. Cred, însă, că îi vom afla mult mai greu, că se ascund astăzi mai straşnic decât oricând, pentru a nu fi tulburaţi, pângăriţi, ori răniţi de ironia, grosolănia şi, mai ales, lipsa de evlavie şi respect a semenilor şi a vremurilor… Dar ei se roagă pentru toţi şi pentru toate…
Să ne apropiem, așadar, cu evlavie, de un Sfânt nume de martir, născut pe meleagurile noastre, acum mai bine de trei veacuri, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou – Valahul (numit „cel Nou” pentru că a vieţuit şi a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci). Despre el, acatistul spune atât de frumos: „Bucură-te, crin răsărit în grădina cea de sus!”
Crescut într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu şi în dreaptă credinţă străbună, Sfântul Mucenic Ioan a fost luat rob de turcii care prădaseră Ţara Românească în anul 1659. Avea doar 15 ani! Cumpărat de un ostaş otoman rău şi desfrânat, care a încercat să-l siluiască şi să-l supună patimii sale josnice, împotriva firii, tânărul Ioan, pentru care curăţia trupească şi sufletească erau valori creştine esenţiale, îl respinge cu oroare pe agresor. Acesta insistă, Ioan se apără cu disperare, îl loveşte şi, fără voie, îl ucide. Pus în lanţuri, e predat soţiei fostului stăpân. Aceasta, atrasă, se zice, de frumuseţea tânărului român, ea însăşi fiind o desfrânată, îi cere să-i accepte propunerile murdare şi, în plus, să treacă la legea mahomedană. Atunci „fericitul Ioan” – aşa îl numeşte Prologul! – rugându-se mult şi fierbinte lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, îi răspunde cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe Cruce pentru noi şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine”.
Aruncat în temniţă, chinuit cu sălbăticie, în cele din urmă, neîncetând a-L mărturisi pe Hristos, e ucis prin spânzurătoare. Cinstitul şi curatul său trup a fost îngropat într-un loc neştiut. Dar Sfinţii nu stau niciodată multă vreme nedescoperiţi, pentru că rostul lor este nu doar să fie loc de „odihnă” pentru Stăpânul a toate, ci să poarte în sfintele lor mâini, ca pe nişte candele veşnic aprinse, rugăciunile noastre, făcându-le ascultate de Dumnezeu. Un tainic îndemn m-a făcut să meditez mai mult la acest minunat vlăstar al neamului românesc.
Este suficient să urmăreşti, zilnic, ştirile TV sau din presa scrisă, ca să fii cuprins de o mare nelinişte şi întristare pentru ceea ce numim, impropriu, „civilizaţia începutului de mileniu al III-lea”. Civilizaţia materială. Referindu-ne concret la segmentul tinerei generaţii, al adolescenţilor, tabloul este cu atât mai sumbru cu cât este vorba de prezentul terifiant al unui viitor, al viitorului oricărei societăţi, care sunt copiii, tinerii.
Părinţi chinuiţi de pretenţiile absurde ale copiilor de a li se oferi totul şi a nu li se cere nimic; lipsa afecţiunii dintre părinţi şi copii, conducând la conflicte insurmontabile, până la paroxistice scene de violenţă şi ură; tineri şi adolescenţi şocaţi de comportamentul subuman dintre părinţii lor, începând cu limbajul şi terminând cu gesturile, nu rareori împinse până la crimă. Şi toate sub ochii copiilor! Care ce să facă? Ce fac, de fapt? Fug din închisoarea „căminului” părintesc, în speranţa că strada le va oferi libertatea… Libertatea unui suflet chinuit, încarcerat în propria condiţie socială degradată şi degradantă. Strada, maidanul, ruinele, deloc romantice, ale blocurilor neterminate, ale căror rânjete cu dinţii de fier-beton ruginiţi, care n-au putut fi încă smulşi, te urmăresc ca în cele mai teribile „horror”; canalele „îmbietoare”, cu miasmele lor otrăvite, dar calde (cel puțin iarna!), care stârnesc inocenta curiozitate juvenilă, cu misterul unei lumi incitante printr-un nonconformism al disperării…
Dar sunt și altfel de „motivații”. Unele apar chiar în mediul familial, determinate de o conjunctură cât se poate de… pozitivă. Nu tensiuni, nu lipsuri, nu eşecuri, ci, mai degrabă, o ilustrare a zicerii că „mai binele e duşmanul binelui”. Plictis de prea mult „consens” familial, opulenţă materială, succese „la vedere” și la discreție. De aici, aceeaşi dorinţă de evadare. Dar nu în stradă, ci în sine, într-un sine, însă, înstrăinat, de nerecunoscut, întrucât nu fusese niciodată… cunoscut. Refugiul pentru această ieşire din cotidian şi chiar din sinele străin este drogul, cu efectele lui dezastruoase. Şi, vai!, părinţii ajung să ofere ei înşişi mijloacele materiale pentru procurarea „morţii de fiecare zi” a copiilor lor! „Decât să fure, să ucidă – sau să mă ucidă! – pentru a-şi procura substanţa, mai bine îi dau eu bani, ca să ştiu că se droghează acasă!” Nu, nu este un text inventat, ci auzit personal.
La toate aceste aspecte se adaugă încă o explicație pentru coborâşul vertiginos spre autodistrugere al tinerei generaţii: sexualitatea. Împinsă până la limitele amoralităţii, ea ocupă nu arareori un loc de frunte în educaţia tineretului, a copiilor aflaţi pe băncile şcolii şi chiar la grădiniță.
Viaţa şi pătimirea tânărului, adolescentului Ioan din Valahia oferă calea de întoarcere din alunecarea spre „iadul cel mai de jos”. Oare cum ar suna, astăzi, cuvintele pline de puritate ale tânărului Ioan, rostite de buzele unor tineri agresaţi fizic, moral şi spiritual de anomaliile veacului nostru? Mă tem că s-ar ruşina să le rostească, presupunând că mintea le-ar gândi!? Dar mai dureros este sentimentul că mintea nu ar avea de unde să le adune, întrucât nu le-a sădit nimeni pe pământul pietros şi uscat al sufletului lor. „Bucură-te, pavăză sigură a tinerilor evlavioşi!” Iubit copil, adolescent sau tânăr al zilelor noastre, băiat ori fată, alunecând spre patimi care te îndepărtează de Dumnezeu şi care duc la sluţirea chipului dăruit ţie de Creator, uită-te în oglindă şi întreabă-te: unde este acel chip? Era luminos, frumos, iradiind armonie sfântă din ochii tăi curaţi, din zâmbetul tău, din toată făptura ta! Unde e? Priveşte atent la acea fiinţă înstrăinată, la chipul schimonosit până la grotesc, cu o mască tragică mulată pe faţă! Mai eşti tu? Te recunoşti? Iartă-mă, nu te judec! Dar mă voi ruga pentru tine, să Se întoarcă Cel ce te-a zidit şi să-ţi redea chipul! Chipul Lui! De fapt, nu ţi l-a luat El, ci l-ai astrucat tu, sub zgura minciunii pe care ai ajuns să o crezi tu însuţi: că numai aşa eşti fericit.
Cât despre credinţă şi dorinţa de a muri pentru ea, mărturisind-o cu glas tare? Care credinţă? Nu numai că nu ţi se cere să mori pentru credinţă, dar eşti îndemnat, ademenit să trăieşti fără credinţă! Ce gândiţi, oare, despre Sfinţii Martiri Brâncoveni? Cei patru copii ai voievodului erau de-o vârstă cu voi, între 12 şi 20 de ani! Matei avea doar 12 ani. I-a fost frică şi ar fi vrut să-şi lase Legea şi să trăiască. Argumentul bătrânului voievod a fost demn de cea mai înaltă şcoală filosofică: „Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească, pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ!” Și Matei a răspuns fără ezitare: „Vreau să mor creştin! Lovește!”
Nu-ţi cere nimeni să mori! Dar Biserica te roagă să trăieşti în legea curăţiei trupeşti şi sufleteşti, în dragostea adevărată cu care te iubeşte Hristos şi să-ţi cauţi repere între cei care au avut, la rândul lor, dreptarul neşovăielnic al Sfinţilor şi martirilor. Şi, dacă vrei, murmură aceste cuvinte din Acatistul Sfântului Ioan Valahul, Noul Mucenic al lui Hristos: „Bucură-te, cel ce trezeşti conştiinţele…; Bucură-te, că ţi-ai păzit cu străşnicie feciorescul trup, ca pe un templu al Duhului Sfânt…; Bucură-te, făclie nestinsă din policandrul mucenicesc, cel cu mii de braţe, al Sfinţilor!”
Lidia Popiţa Stoicescu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
