Preot Ioan Istrati
Răutatea există de la începutul lumii. Ea e răspunsul creaturii spurcate de mândrie la iubirea infinită a Părintelui ceresc.
Violență, războaie, crime, viclenie, furt, suferință, ele există mereu ca un cancer al firii căzute din iubirea dumnezeiască. Hristos a venit în lume să moară pentru ea și să invieze din morți înviind-o. Biserica e tocmai acest imperiu al iubirii în care poporul lui Dumnezeu, înfiat în iubire, Trupul lui Hristos, învață să nu mai moară veșnic. Ținta fiecărui creștin e să ajungă sfânt, unindu-se în iubire necontenit și veșnic cu Dumnezeu.
Dacă iei veacurile la pas, vezi că răutatea iadului despărțitor e ubicuă, ca un sindrom de neființă, ca o buruiană a firii, ca un virus al mortii, infestând, sufocând viața din noi.
Ceva e totuși diferit. Prin media și tehnologie, demonul a reușit să transforme iubirea în iad. Să ne înțelegem, Dumnezeu e Iubirea și El nu poate fi transformat în nimic, însă percepția umană asupra iubirii s-a alterat, s-a stricat și a început să miroasă îngrozitor a hoit și a moarte.
Peste tot iubirea e spurcată, pervertită, maimuțărită, pretinsă, simulată, celebrată in absentia.
Iubirea nu e învârtoșare a patimii, nu e scurgere de bale în fața cărnii, nu e dispozitiv de scos limba la trupuri goale, nu e tembelism excremental, nu transformă lumina ochilor în organ sexual, nu e instinct de iepure, nu e obsesie carnală, nu e.
Iubirea e puterea de a muri pentru celălalt, suferința de dorul celui iubit, durerea de inimă, grija înmiresmată, nesomnul, căutarea, fiorul de sfințenie, adierea de lacrimi, taina ochilor închiși care deschide universul celuilalt, tăcerea de rouă a dăruirii pentru vecie.
Întreaga cultură universală a descoperit și a cultivat (că de aia-i cultură) această unire a omului în iubirea lui Dumnezeu.
Astăzi însă iubirea e pe moarte în oamenii morți. Schimonosire viscerală, iubirea de iad e orice numai Dumnezeu nu. E furie, abuz, lene, ură de sine, sadism, spurcare a întregului trup și transformarea lui într-un amorf organ sexual care duce la moarte. Și cea mai cumplită față a acestei hidre e distrugerea funcției euharistice a ființei.
Gura omului e ușa tainelor, casa cuvântului, pragul dintre inimă și minte, Biserica rostirii, a cântării, a slavei lui Dumnezeu. „Deschide-voi gura mea și voi lauda pe Domnul”.
Mai mult decât atât, gura e organul sărutului, adică acelui gest de iubire prin care noi facem să intre cel iubit în inima noastră. Sărutăm Icoanele, pruncii, pe Cel iubit.
Și infinit mai mult decât atât. Prin gură ne hrănim cu Dumnezeu, ne unim cu Focul cel preacurat, sărutăm întru uimire rănile mântuitoare ale lui Hristos, aducem în noi Veșnicia iubirii răstignite.
Ei bine, adică ei rău, atunci când transformăm gura, ușa euharistică a firii, în organ sexual, atunci ne rupem definitiv de Izvorul sfințeniei, sfărâmăm în bucăți vocația noastră de iubire, spurcăm cea mai de preț adiere de lumină din noi, devenim niște vietăți infernale, niște porci în căutare de plăcere hâdă (sus scrofa, iertare).
E cea mai îngrozitoare întinare a firii, despărțirea noastră de Cel preacurat, gajul demonului în Sfânta Sfintelor din trupul nostru, urâciunea pustiirii pentru vecie, chemarea focului Gomorei peste întreaga fire amărâtă, devastarea și distrugerea pământului care e o mamă cu prunci ucigași.
Cam asta ar fi, băgați bine la cap, să nu vă surprindă apoi inexistența lui Dumnezeu acolo de unde L-am dat afară, adică din suflet. Și de aici suferință, depresie, alienare, suicid, durere, dependență, moarte veșnică. Iertare.
