Trebuie să ne înfățișăm gândurile celor mai cu dreaptă socoteală dintre părinți și să nu le încredințăm oricui la întâmplare. Cum trebuie să ne mărturisim și să întrebăm; și cu ce fel de credință să primim răspunsurile Părinților; și că trebuie să împreună-lucrăm cu aceștia ( I )

1. Din Pateric

       Doi frați care locuiau deosebi s-au intâlnit odată unul cu altul. Unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Vreau să merg la Avva Zinon ca să-i încredinţez un gând”. „Şi eu vreau acelaşi lucru”, a zis celălalt. Au mers, deci, amândoi laolaltă. Fiecare l-a luat deoparte pe Avva şi şi-a mărturisit gândurile. Unul dintre ei, atunci când mărturisea, a căzut la picioarele Bătrânului, cerându-i cu multe lacrimi să se roage pentru el. Iar Bătrânul i-a spus: „Mergi, nu te da bătut, nu cleveti pe nimeni şi nu fii delăsător la rugăciune”. Fratele a plecat şi s-a tămăduit. Celălalt, însă, după ce şi-a spus gândul Bătrânului, a adăugat într-o doară şi cu nepăsare: „Roagă-te pentru mine”; nu a cerut cu sufletul îndurerat.

       După oarecare vreme, s-a întâmplat să se întâlnească cei doi. Unul i-a spus celuilalt: „Atunci când am mers la Bătrân, i-ai mărturisit gândul de care ziceai: «Vreau să i-l spun»?” „Da”, a răspuns celălalt. A întrebat iar primul: „Ai avut folos că te-ai mărturisit?” Şi a răspuns fratele: „Da. Cu rugăciunile Bătrânului, Dumnezeu m-a tămăduit”. Celălalt a spus: „Eu, chiar de m-am mărturisit, n-am simţit tămăduire”. „Şi în ce chip l-ai rugat pe Bătrân?”, întrebă cel care se folo­sise. „I-am spus: «Roagă-te pentru mine, că am cutare gând»”. Atunci fratele i-a zis: „Eu, câtă vreme mă mărturiseam lui, i-am udat picioarele de lacrimi, cerân­du-i să se roage pentru mine; şi cu rugăciunile lui, m-a vindecat Dumnezeu”.

       Toate acestea ni le-a istorisit Bătrânul, ca să ne înveţe că cel care roagă pe vreunul dintre Părinţi pentru gânduri, trebuie să o facă cu durere, din toată inima, ca şi cum i-ar cere lui Dumnezeu; şi atunci dobândeşte [tămăduire]. Cel care se mărturiseşte cu nepăsare sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar este şi osândit.

*

       A zis un Bătrân: „Odată, cineva care alunecase într-un păcat greu s-a străpuns la inimă spre pocăinţă şi a mers să se mărturisească unui Bătrân. Nu i-a spus acestuia fapta, ci numai gândul: «Mi-a venit un astfel de gând. Mă mai pot mântui?» Bătrânul acela nu avea dreaptă socoteală şi i-a răspuns: «Ţi-ai pierdut sufletul!» Când a auzit aceasta, fratele şi-a zis: «Dacă tot mi-am pierdut sufletul, măcar să mă duc în lume». Plecând, aşadar, s-a gândit să treacă şi pe la Avva Siluan, care era om cu multă dreaptă socoteală, şi să-i mărturisească gândul ace­la. A ajuns deci la el şi nu i-a spus nici acestuia fapta, ci numai gândul, aşa cum făcuse şi cu celălalt Bătrân. Părintele şi-a deschis gura şi a început să-i vorbească din Sfintele Scripturi, spunându-i că nu este osândă pentru cei care numai gân­desc [răul]. Auzind fratele aceasta, a luat putere în suflet şi, prinzând nădejde, i-a mărturisit şi fapta. Iar Bătrânul, când a aflat şi de faptă, i-a oblojit sufletul ca un doctor bun, [cu leacuri] din dumnezeieştile Scripturi, arătându-i că este pocăinţă pentru cei care se întorc întru cunoştinţă către Dumnezeu.

       După aceea Avva al meu a mers la acest Părinte, care i-a istorisit despre frate şi i-a spus: «Iată cum cel care deznădăjduise şi era să plece în lume, acum este asemenea unei stele între fraţi».

       Toate acestea le-am povestit ca să vedem că este nu mică primejdie să-şi înfăţişeze cineva gândurile unor bărbaţi care nu au dreaptă socoteală”.

2. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Dacă îţi mărturiseşte cineva gândurile sale fii cu luare aminte, frate, ca nu cumva, în timp ce vorbeşte, să fii necăjit şi tu de aceleaşi gânduri, mai ales dacă încă îţi mai este puţin bolnav ochiul minţii; fiindcă atunci vei fi asemenea cârmaciului în mijlocul vâltorii. Ci, auzind începutul celor spuse, trebuie ca din acesta să le pricepi şi pe celelalte şi astfel să-l mângâi pe cel necăjit cu cele pe care le-am primit de la bărbaţii cei sfinţi sau cu cele pe care le-am cercat noi înşine. Căci nu este în voia Domnului să cadă cineva prin altul, ci El vrea ca toţi să se mântuiască.

       Şi tu, iubite, nu-ţi dezvălui oricui gândurile tale, ci [numai] celor pe care i-ai încercat de sunt duhovniceşti, neluând seama la înfăţişare sau la albeaţa părului. Fiindcă mulţi, după spusa Apostolului, au înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduiesc puterea ei ^[1]. Şi Mântuitorul a zis: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte^[2].

       Trebuie, deci, să nu privim la înfăţişarea din afară, căci multe sunt vicle­şugurile vrăjmaşului, ci să luăm aminte la cugetul fiecăruia. Şi de cei pe care îi găseşti că au roadele Duhului [Sfânt] nu-ţi tăinui gândurile, ca nu cumva găsind vrăjmaşul vreun colţ în tine să se cuibărească acolo şi încet-încet să te tragă spre pieire.

       Ia aminte, frate, ca nu cumva auzind greşelile fratelui să-l dispreţuieşti în inima ta pentru că a săvârşit asemenea [fapte]. Ci mai degrabă minunează-te de schimbarea lui şi de mărturisirea sa fără de ruşine. Căci a înfăţişa greşelile de bunăvoie unor oameni duhovniceşti e semn de îndreptare a vieţii, frică de Dumnezeu, cuget smerit şi credinţă.

       Se cade, deci, mai degrabă să-l preţuieşti pentru aceasta pe frate şi să-l mângâi cu toată smerenia, aşa cum e scris, luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită^[3]. Căci zice Dumnezeu prin proorocul Iezechiel: Şi tu, fiul omului, spune fiilor poporului tău: Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua când va cădea în înşelăciune şi nelegiuirea nelegiuitului nu-i va face rău acestuia în ziua când se va întoarce de la nelegiuirea sa^[4].

3. A lui Avva Isaia

       Dacă întrebi pe un Bătrân despre vreun gând şi ştii că e de încredere să păzească cuvântul tău, dezgoleşte-ţi în chip slobod gândul înaintea lui. Dacă, însă, îţi vorbesc unii despre gânduri care te luptă şi pe tine, să nu vrei să-i asculţi, ca să nu-ţi vină război. Dacă vreun frate are încredere în tine şi îţi mărturiseşte greşeala lui, să nu spui nimănui despre aceasta, căci îţi va fi spre moarte. Dacă întrebi pe Bătrâni despre gândurile tale, nu întreba după ce ai săvârşit fapta, ci spune ce te luptă în clipa de faţă. Şi nu fii făţarnic, zicând altele în locul celor adevărate sau ca săvârşite de altcineva. Ci grăieşte adevărul şi pregăteşte-te să faci ceea ce ţi se spune. Altminteri, îţi baţi joc de tine şi nu de Bătrânii pe care îi întrebi.

       Atunci când întrebi pe Bătrâni despre războiul tău, să nu asculţi mai mult de gândurile ce grăiesc înlăuntrul tău decât de Bătrâni, ci mai întâi roagă-te lui Dumnezeu, zicând: „Fă milă cu mine şi ce voieşti, dă-le Părinţilor să-mi spună”. Iar ceea ce îţi spun Părinţii fă cu credinţă şi te va odihni Dumnezeu. Dacă eşti neputincios în patimi, păzeşte-te să nu îngădui cuiva să-ţi vorbească despre pati­mile gândurilor lui, ca unuia vrednic de încredere. Căci acest lucru este pierzanie pentru sufletul tău. Nu-ţi dezvălui înaintea tuturor gândurile, ca să nu fii pricină de poticnire Părinţilor tăi şi pentru ca harul lui Dumnezeu să te acopere.

4. A Sfântului Ioan Casian

      Cercetându-i pe sfinţii Părinţi ce vieţuiau în Schit, am mers şi la Avva Moise, bărbat înalt după virtute şi înţelept în cele dumnezeieşti. Ajungând acolo, după alte cuvinte de suflet folositoare, l-am întrebat şi despre mărturisirea gândurilor, ce trebuie, adică, să facem. „De multe ori, i-am spus, unii dintre Părinţi, atunci când aud gânduri ale fraţilor, nu numai că nu îi tămăduiesc, dar îi şi osândesc, aducându-i pe aceştia la deznădejde. Iar lucrul acesta se face pricină de ruşine şi teamă vătămătoare. Aşa ceva ştim şi noi că s-a petrecut în părţile Siriei. Un frate oarecare şi-a spus unuia dintre Bătrânii de acolo gândurile cu toată simpli­tatea şi sinceritatea, dezgolindu-şi fără să se ruşineze ascunzişurile inimii. Însă Bătrânul, îndată ce a auzit, a început a se mânia şi a se porni împotriva fratelui, învinovăţindu-l pentru astfel de cugete păcătoase. Aşa încât mulţi, auzind de întâmplare, se ruşinau să-şi mărturisească gândurile Bătrânilor”.

       Avva Moise ne-a răspuns: „Este bine, fiilor, să nu ne ascundem gândurile de Părinţi, ci să le mărturisim slobod şi curat. Şi să nu ne urmăm propria judeca­tă, ci să ne supunem fără şovăire celor pe care aceştia le socotesc bune.

       Însă nu trebuie să încredinţăm cele tainice ale inimii oricui, la întâmplare, ci [numai] Bătrânilor duhovniceşti şi cu dreaptă socoteală, care au buna măr­turie a multora şi sunt îmbătrâniţi nu numai cu anii. Căci mulţi care şi-au în­credinţat gândurile luând aminte numai la vârsta şi la chipul din afară al celor care îi ascultau, din cauza nepriceperii acestora, în loc de tămăduire au căzut în deznădejde.

*

       Era [odată] un frate foarte râvnitor, care, supărat de dracul curviei, a venit la un Bătrân şi i-a vestit gândurile sale. Când a auzit acela, fiind necercat, s-a mâniat pe frate, numindu-l ticălos şi socotindu-l nevrednic de chipul călugăresc, pentru că a primit asemenea gânduri. Auzind aceste cuvinte, fratele, deznădăjdu­it, şi-a lăsat locul său şi a plecat în lume. Din dumnezeiască purtare de grijă, s-a întâlnit cu Avva Apollo, cel preaiscusit între Bătrâni. Acesta, văzându-l tulburat şi posomorât foarte, l-a întrebat: «Care e pricina amărăciunii tale, frate?» Acela, din multa deznădejde, mai întâi nu răspunse nimic. [Apoi], pentru că Bătrânul nu înceta să-l roage să-i spună pricina acelei tristeţi covârşitoare, a început a-i povesti ce i se întâmplă: «Mă supără gânduri de curvie şi m-am dus să le spun Bătrânului cutare şi, după spusa lui, nu mai am nădejde de mântuire. Aşa că, deznădăjduind de mine însumi, mă duc în lume».

      Auzind acestea, Părintele Apollo l-a mângâiat mult şi l-a povăţuit, zicând: «Să nu te miri, fiule, şi nici să nu deznădăjduieşti de tine însuţi, că şi eu, iată, ajuns la asemenea vârstă şi la adânci cărunteţi, sunt necăjit cumplit de aceste gânduri. Nu slăbi cu duhul, cuprins de atâta ardere, căci ea se tămăduieşte nu atât cu râv­nă omenească, cât cu dragostea de oameni a lui Hristos. Numai fă-mi bucuria şi întoarce-te astăzi la chilia ta». Iar fratele a făcut aşa şi, după ce l-a aşezat din nou în chilia lui, Avva Apollo s-a dus la Bătrânul acela, care îl alungase [cu asprimea lui] pe frate, şi stând afară, în faţa chiliei, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, Cel care le faci pe toate spre binele nostru şi Care îngădui ispitelor să vină asupra noastră spre folos, Tu însuţi, auzi-mă şi fă să treacă răz­boiul fratelui la Bătrânul acesta, ca prin cercare să afle la bătrâneţe ceea ce atâta vreme nu a învăţat: că trebuie să pătimim împreună cu cei războiţi».

       Cum a sfârşit rugăciunea, a văzut lângă chilie un arap aruncând cu săgeţi înspre Bătrân. Iar Bătrânul a sărit de îndată în sus şi a început să se învârtească de ici-colo, cuprins parcă de beţie. Neputând să rabde multă vreme, a ieşit din chilie şi, pe acelaşi drum pe care apucase şi tânărul, a pornit înspre lume. Avva Apollo l-a văzut cum pleacă şi, pricepând cele întâmplate, l-a ajuns din urmă pe alt drum, i-a ieşit în cale şi i-a spus: «Unde mergi? Care-i pricina tulburării aşa de mari care te stăpâneşte?» Bătrânul, simţind că s-au făcut cunoscute Sfântului cele ale sale, de ruşine n-a răspuns nimic. Atunci Avva Apollo i-a zis: «Întoarce-te în chilia ta şi, cunoscându-ţi de acum neputinţa, să te socoteşti fie neştiut de diavol, fie neluat în seamă de acesta, şi să ştii că de aceea nu ai fost învrednicit să lupţi împotriva lui. Căci n-ai putut să rabzi asuprirea lui nici măcar o zi. Lucrul acesta ţi s-a întâmplat pentru că, primind pe un frate mai tânăr ce era războit de vrăj­maşul de obşte, în loc să-l întăreşti spre luptă, l-ai aruncat în deznădejde, negândindu-te la porunca înţeleaptă care zice: Scapă-i pe cei duşi la moarte, nu pregeta să-i răscumperi pe cei daţi morţii^[5]; şi nici la pilda Mântuitorului, care ne spune să nu frângem trestie strivită şi feştilă fumegândă să nu stingem^[6]. Fiindcă nimeni n-ar putea îndura vicleşugurile vrăjmaşului, nici să stingă clocotul arzător al firii, de nu ar veghea harul lui Dumnezeu peste neputinţa omenească. Deci, după ce s-a împlinit pentru noi această iconomie mântuitoare, să ne rugăm împreună lui Dumnezeu ca să ia de la tine năpasta pe care a lăsat-o să vină asupra ta. Căci El aduce durere şi tot El tămăduieşte, a lovit şi mâinile Lui au lecuit, smereşte şi înalţă, omoară şi dă viaţă, coboară în iad şi ridică^[7]». După ce a spus acestea şi s-a rugat, l-a izbăvit îndată de război; şi l-a povăţuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea limbă de învăţătură, pentru a cunoaşte când trebuie să grăiască^[8]”.

       Învăţăm din cele spuse că nu se află altă cale sigură de mântuire, decât a ne mărturisi fiecare gândurile la Părinţi cu multă dreaptă socoteală şi a ne lăsa în­drumaţi de ei întru virtute, neurmându-ne voia sau judecata proprie. Dacă se în­tâmplă să nimerească cineva peste unul sau câţiva Bătrâni simpli şi neîncercaţi, nu trebuie, din această pricină, să-şi ascundă gândurile şi să nu le mărturisească nici celor mai iscusiţi dintre Părinţi. Nu trebuie, deci, să-şi piardă încrederea în toţi, din pricina celor puţini şi neîncercaţi, ocolindu-i pe toţi Bătrânii deopotrivă, ci, aşa cum se întâmplă cu doctorii trupurilor, mai întâi să le încerce priceperea, iar apoi să le arate rănile sufletului. Şi să nu se împotrivească leacurilor lor, ci să le primească mulţumitori, chiar dacă pentru o vreme pricinuiesc durere.

_____________________

^[1]   2 Tim. 3,5.

^[2]   Mt. 7,15-16.

^[3]   Ga. 6,1.

^[4]   Iz. 33,12.

^[5]   Pr. 24,11.

^[6]   Cf. Mt. 12,24.

^[7]   2 Rg. 2,6-7.

^[8]   Is. 50,4.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 21 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.