Trebuie să ne iubim rudele după trup ca și pe ceilalți frați, dacă și ele se împărtășesc de aceeași viețuire cu a noastră. Dacă, însă, [petrecerea] le e potrivnică, trebuie să le ocolim ca fiindu-ne vătămătoare

1. Din Viața Sfântului Pahomie

       Mai mulți ani după ce se lepădase de lume Teodor – care era ucenic al Sfântului Pahomie, și încă unul foarte sârguitor – a venit la mănăstire şi Pafnutie, fratele său, cerând şi el să devină monah. Teodor nu vroia să se poar­te cu el ca şi cu un frate [după trup] – căci se dezbrăcase de omul cel vechi – iar din pricina aceasta Pafnutie se necăjea mult şi plângea. Aflând marele Pahomie despre aceasta, îi zise lui Teodor: „La început, frate, pogorământul către unii ca aceştia este bun. Precum pomul de curând sădit are nevoie de multă îngrijire, tot aşa se întâmplă şi cu cel care începe viaţa de nevoinţă, până când prinde ră­dăcini, cu ajutorul harului Domnului, şi se întăreşte în credinţă”. Auzind Teodor acestea, l-a ascultat cu osârdie pe Părintele său şi îl sprijinea întru toate pe frate­le său, păzind porunca. Căci pricepea înţelesul celor spuse.

2. Din Viata Sfântului Ioanichie

       Fiica unui senator zăcea cuprinsă de boală, cu mădularele paralizate. Fata era binecredincioasă şi cucernică în cele creştineşti, spre deosebire de cumnatul după soră al sfântului, care se înverşuna ieşit din minţi, cuprins de cumplită tur­bare împotriva icoanelor lui Hristos. Când a ajuns fericitul acolo[1], a izbăvit-o pe fată de boala grea, prin rugăciune şi cu semnul crucii. Iar pentru [cumnat], fiind­că nu a putut să-l înduplece cu vorba bună să se lepede de cumplita sa sminteală, s-a folosit de pedeapsă. Trecând cu vederea dragostea pentru rudenii şi uitând, pentru dreapta credinţă, de propriul său sânge, l-a orbit pe acela prin rugăciunea sa.

       Râvna cinstirii lui Dumnezeu covârşeşte şi firea, iar dorul adevărat de Dumnezeu este mai puternic şi decât legătura rudeniei. Căci pe aceea, care nu era din neamul sfântului, dar care cinstea cele ale creştinilor, a izbăvit-o de pă­timire; iar pe celălalt, care lupta împotriva dumnezeieştilor icoane, cu toate că-i era cumnat, l-a lipsit de vedere. Astfel, pentru a-i îndrepta ochii lăuntrici, i-a pedepsit pe cei trupeşti.

3. Din Pateric

       Un om cucernic, pe nume Karion, iubitor al vieţuirii după Dumnezeu, au­zind şi minunându-se de viaţa fericită a nevoitorilor şi fiind cuprins de dragoste pentru aceasta, s-a făcut pustnic în Schit. Acesta avea şi un fiu după trup, pe care l-a luat împreună cu dânsul şi îl creştea acolo, [în pustie], ştiind toţi că e copilul său trupesc. Numele lui era Zaharia. Când a ajuns în floarea vârstei, copilul a început să-i smintească pe mulţi dintre fraţi, iar aceştia au început să cârteas­că[2] nu puţin pe seama lui. Când a auzit Avva Karion, i-a spus fiului: „Zaharia, scoală-te să mergem de aici, căci Părinţii cârtesc”. I-a zis el: „Avva, aici toţi ştiu că sunt fiul tău. Dacă mergem în altă parte, nu vor cunoaşte că-ţi sunt fiu”. Îi spune Bătrânul: „Scoală-te şi haide să mergem în Thebaida”; şi au plecat acolo. După ce şi-au luat chilie şi au şezut câteva zile, s-a făcut şi acolo acelaşi mur­mur pe seama băiatului. Atunci a zis iarăşi Avva Karion: „Zaharia, scoală-te să mergem în Schit”. S-au dus, însă n-au trecut multe zile şi iarăşi s-a făcut cârteală pe seama lui. Atunci Zaharia s-a dus la lacul de pucioasă[3], s-a dezbrăcat şi a intrat în el, cufundându-se până la nas. După ce a stat acolo destulă vreme, atât cât a putut, şi-a prăpădit tot trupul, ajungând asemenea unui lepros. A ieşit din lac, şi-a îmbrăcat veşmintele şi s-a dus la tatăl său. Iar acela de abia l-a recunos­cut. Când a mers, după obicei, la Sfânta împărtăşanie, i s-a descoperit Sfântului Isidor, preotul Schitului, ceea ce făcuse. Văzându-l şi minunându-se, acesta a spus: „Duminica trecută, Zaharia, copilul, a venit şi s-a împărtăşit ca un om. Acum, însă, s-a făcut înger”.

_____________________

[1]   În viaţa sfântului se spune că au adus-o pe fată la locuinţa lui Ioanichie, întâmplându-se să fie de faţă şi cumnatul acestuia. Atunci s-au petrecut cele ce urmează (Vieţile Sfinţilor, noiembrie, ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993).

[2]   Părinţii cleveteau, bănuind că între tată şi fiu există relaţii incestuoase.

[3]   Regiunea Schitului era bogată în astfel de lacuri cu o concentraţie mare de nitraţi (pucioasă) şi sare.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 16 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
19
Shares
Previous Post

Despre Dumnezeu Fiul (IIΙ)

Next Post

Pentru ce aprindem lumânări la biserică?

Related Posts