Trebuie să ne supunem până la moarte întâi-stătătorilor întru Domnul, să-i iubim şi să ne temem de ei – part.1

  1. A lui Grigorie Dialogul

Odată, pe când Sfântul Benedict se liniştea în chilia lui, ucenicul său, Plachid, s-a dus să scoată apă de la locul numit de localnici „Groapă”. Dar vasul cu care voia să ia apă i-a scăpat din mână şi a fost luat de şuvoi. Vrând fratele să apuce ulciorul din apă, a alunecat şi a căzut şi el în vîltoare, fi­ind dus de învolburarea apelor la o aruncătură de săgeată înspre lăuntrul „Gropii”.

Omul lui Dumnezeu, care se liniştea în chilia sa, precum s-a spus, a cu­noscut cele întâmplate şi, chemându-l pe ucenicul său Mavro, i-a zis: „Alear­gă frate Mavro, că fratele Plachid a căzut în «Groapă» şi repejunea apei l-a târât departe”.

Auzind porunca părintelui, Mavro s-a dus în fugă şi, ajuns acolo, l-a văzut pe Plachid mânat mai departe de furia apei. Aşadar, cu credinţă neşo­văitoare şi îndrăzneală în rugăciunile părintelui, a păşit pe apă şi a început a merge iute pe deasupra, ca pe uscat, până când a ajuns la Plachid, care era dus mai departe. Apucându-l de părul capului l-a tras pe apă, păşind în ace­laşi chip, până când au ajuns la uscat. Atunci Mavro şi-a venit în sine şi a înţe­les că a umblat pe apă precum şi faptul că i-ar fi fost întru totul cu neputinţă lucrul acesta, de nu-l întărea rugăciunea Părintelui său făcător de minuni. Uimit şi înfricoşat de întâmplare, s-a întors la Părinte şi i-a vestit minunea dumnezeiască ce se petrecuse.

Sfântul Benedict nu punea minunea pe seama propriei sfinţenii, ci pe a ascultării ucenicului. Mavro, însă, spunea că porunca Sfântului a lucrat minunea, susţinând că nu se mai simte întru puterea aceea, pe care a avut-o atunci când mergea pe apă. Luând aminte la smerenia dumnezeiască a vor­belor lor şi la împotrivirea plină de dragoste dintre ei, monahul Plachid zicea: „în timp ce eram tras din adânc spre uscat, zăream deasupra capului meu cojocul lui Avva şi simţeam că el însuşi era cel care mă scotea din apă”.

  1. Din Viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul

Marele Teodosie ştia că pe cei care au ales să trăiască după [voia lui] Dumnezeu nimic nu îi poate ajuta mai mult în dobândirea virtuţii şi în păzirea ei ca pomenirea morţii. Ce se gândi atunci să facă? Le dădu poruncă ucenicilor săi să zidească un mormânt; pe de o parte, ca să le aducă aminte de sfârşit – după cum îi e şi numele – făcându-i mai îndârjiţi în luptă şi îmboldindu-i să fie mai sârguitori spre virtute, iar pe de alta, ca să îi şi primească pe cei adormiţi. Mai mult, cuviosul vedea şi i se vestea mai dinainte ceva din cele ce aveau să vină.

Când mormântul fu gata, Sfântul Teodosie stătu deasupra acestuia, cu ucenicii în jurul său. Desluşind cu ochiul pătrunzător al minţii ceea ce era pe cale să se întâmple, i-a privit şi, cumva în glumă, le-a spus: „De-acum mor­mântul este gata. Cine dintre voi îl va folosi primul?”

Astfel grăi cuviosul, cu un amestec subţire de bucurie şi haz. Iar un preot, pe nume Vasile, care prin râvna sa pentru cele bune arăta limpede însuşirile Părintelui – vădindu-l pe cel care l-a născut în duh, prin asemănarea întru virtute, nu mai puţin decât cum le seamănă copiii părinţilor după trup – şti­ind că învăţătorul nu spusese acele vorbe în deşert, prinse cel dintâi cuvântul, pregătit să aleagă moartea cu dragă inimă, nu ca pe ceva nedorit, ci folositor şi aducător de câştig. îşi plecă îndată genunchii şi căzu cu faţa la pământ, zicând: „Binecuvântează-mă părinte; eu voi intra primul în mormântul tău”.

Aşa ceru el şi Teodosie îi dădu binecuvântarea. Atunci Vasile intră în mormânt, iar Părintele porunci să se săvârşească toate cele legiuite pentru morţi: parastasele de trei, de nouă şi apoi de patruzeci de zile. Iar când trecu­ră patruzeci de zile, fără să simtă fierbinţeală şi fără să-l doară câtuşi de puţin capul sau vreo altă parte a trupului, Vasile plecă la Domnul ca şi când l-ar fi luat un somn lin şi preadulce; dobândea astfel răsplata ascultării sale şi a râvnei pentru a se muta acolo (semn neîndoielnic al celui ce nu se îndulceşte cu cele din lume): să se înfăţişeze primul înaintea lui Dumnezeu şi primul [din obşte] să ia cunună.

Timp de patruzeci de zile la rând, marele Teodosie îl văzu şi îl auzi pe dumnezeiescul Vasile la cântările Vecerniei, stând între ucenicii din strană şi cântând împreună cu ei. Dintre ceilalţi, nimeni nu-i auzea glasul şi nici nu-i vedea chipul, afară de un anume Aetie, bărbat care călca pe urmele povăţuitorului său şi dorea să-i fie ucenic lui Teodosie nu numai ştiindu-i şi povestindu-i isprăvile, ci mai degrabă imitându-l. Acesta nu-l vedea pe Vasile, ci doar îi auzea glasul. L-a întrebat, aşadar, pe învăţător dacă aude şi el glasul celui săvârşit. Acela răspunse că îl aude şi îl vede, iar dacă vrea, o să i-1 arate şi lui când va veni.

Pe când se lăsa noaptea şi se săvârşea slujba, omul lui Dumnezeu îl văzu din nou limpede pe Vasile venit între psalţi, stând şi cântând împreună cu ei. Îl arătă cu degetul lui Aetie, adăugând şi o rugăciune: „Deschide-i, Doamne, şi lui ochii, ca să vadă această mare taina a lucrărilor Tale celor măreţe”. Atunci acela îndată l-a văzut, l-a cunoscut şi a alergat ca să-l îmbrăţişeze cu dor. însă Vasile nu numai că rămase de neatins, dar se făcu şi nevăzut. Doar atât fu auzit zicând: „Să vă mântuiţi părinţilor şi fraţilor, să vă mântuiţi. Pe mine de acum nu mă veţi mai vedea”.

Întâmplarea aceasta arată că este întru totul adevărat şi vrednic de crezare cuvântul lui Hristos din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ps.3,4).

  1. Din Viaţa Cuvioasei Teodora

Aproape de mănăstirea unde se nevoia fericita Teodora era un lac, unde se aciuise un crocodil care mânca îndată pe oricine se întâmpla să vină pe acolo, om sau dobitoc, mic sau mare. Atât de primejdios era răul acesta pentru localnici, încât însuşi eparhul cetăţii Alexandria, Grigorie, pusese oş­teni de strajă, ca să-i împiedice pe călători să treacă pe lângă lac.

Intâi-stătătorul mănăstirii ştia vieţuirea Teodorei, cum că puţin lipsea să se ia la întrecere cu îngerii înşişi şi că, fără îndoială, nu era străină de părtăşia harului. O chemă atunci şi îi spuse: „Fiule Teodor (căci Sfânta vieţuia în mănăstire cu chip bărbătesc), ia un ulcior şi du-te grabnic să ne aduci apă din lac”. Iar ea, ştiind povaţa Apostolului – Ascultaţi pe mai-marii voştri – împlini porunca. Mulţi o îndemnau să nu se apropie de lac, căci altminteri merge la moarte sigură. Ea, însă, îşi puse cu credinţă nădejdea în Dumnezeu şi, săvârşind lucrarea ascultării – de care ştia că aduce viaţă şi nu moarte -, scăpă de toţi cei ce o împiedicau şi ajunse la lac. Iar acolo – o, cât sunt de minunate lucrurile tale. Doamne! – o văzură dusă de fiară în spinare; luă apă umplând vasul, apoi fu adusă până la mal, din nou pe spinarea dihăniei aceleia. Ajunse astfel nevătămată la ţărm şi certând fiara, aceasta primi judecată pentru toate câte îndrăznise să facă până atunci şi căzu moartă pe loc.

Lucrul acesta s-a făcut mai apoi vădit şi altora, căci cei care l-au văzut au vrut să-l dăruiască auzului multora. Şi aşa, din cauza Sfintei, toţi mulţu­meau lui Dumnezeu.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 34

Total
20
Shares
Previous Post

Mersul la biserică trebuie să devină o sărbătoare pentru copiii

Next Post

Iarna avem răbdare în nădejdea venirii primăverii

Related Posts