Cu toții cunoaștem ziua în care ne-am născut. Cunoaștem încă și amănunte: ora nașterii (de multe ori și minutul și secunda), locul (acum încă și cu coordonate geografice, cu ajutorul unui GPS), cunoaștem horoscopuri, cunoaștem horoscopul chinezesc și multe altele. Iar dacă noi înșine nu dăm foarte mare importanță la acestea, se îngrijesc alții – mai ales din mediul nostru familial/prietenesc – să ne informeze despre acestea, să ne facă petrecere și surprize cu torturi și lumânări…
Uneori ne deranjează dacă se întâmplă să ne uite, sau ne cuprinde nemulțumirea deoarece… creștem în vârstă, în timp ce de cele mai multe ori auzim cuvintele: „La ziua mea de naștere simt că mă cuprinde melancolia”.
Toate acestea arată limpede că sărbătorirea zilei de naștere are un caracter curat antropocentric, adică toate se fac pentru propria noastră îngâmfare și satisfacție și se depărtează mult de scopul venirii noastre în această viață.
Este un obicei care a venit din Occident, unde oamenii nu-i sărbătoresc pe Sfinții lor, ci sărbătoresc cu strălucire prisositoare zilele lor de naștere.
Desigur, trebuie să clarificăm de la început că nu trebuie să fim sau să ne facem nesociabili sau să privim acest subiect în chip fariseic și să pierdem esența. Căci altceva este să nu sărbătorim (nu pricinuim această sărbătoare, nu o așteptăm cu nerăbdare, nu considerăm ziua noastră de naștere ca un eveniment unic etc.) și altceva să nu primim urări și să nu fim primitori de străini sau să devenim distanți.
Dar să vedem puțin ce numește, la ce se referă și ce sărbătorește Biserica noastră drept „zi de naștere”.
Biserica noastră îi cinstește pe Sfinții ei, prin sărbătorirea zilei în care au mărturisit sau în ziua în care au adormit – au plecat din această viață. Ziua aceasta se numește „pomenirea Sfântului” sau „ziua de naștere” a Sfântului (a intrat – s-a născut în viața veșnică). Sfânta noastră Biserică a rânduit să se sărbătorească numai trei zile de naștere (adică să se sărbătorească nașterile lor): a Domnului nostru Iisus Hristos (25 Decembrie), a Maicii Domnului (8 Septembrie) și a Sfântului Ioan Botezătorul (24 Iunie).
De asemenea, fiindcă Biserica este unirea omului cu Dumnezeu, când pentru prima oară s-a descoperit Ziua Cincizecimii, această Zi (a Cincizecimii) este considerată ca zi de naștere a Bisericii, căci în această Zi, pentru prima dată, Biserica se arată în lume ca societate teantropică.
Nici o altă referire la ziua de naștere nu există.
Așadar, fiecare dintre noi trebuie să sărbătorim pomenirea, adică „ziua de naștere” a Sfântului nostru, iar nu ziua de naștere a noastră. Noi ortodocșii în cinstim pe Sfântul nostru, îl avem ocrotitor, mijlocitor și ajutător. Ne nevoim să-l urmăm, trăind totdeauna și având în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos, adică trăim teantropocentric.
În concluzie, a sărbători ziua noastră de naștere constituie o faptă egoistă, de vreme ce vine în directă contradicție cu smerenia despre care învață Hristos. Ceea ce trebuie să conștientizăm este faptul că odată cu nașterea noastră nu se întâmplă ceva deosebit, ceva care să fie vrednic de a fi sărbătorit, ci numai faptul că s-a mai adăugat un om la ceilalți, care este chemat și el să se lupte pentru mântuirea sa.
Dacă trebuie să sărbătorim și altceva, în afară de onomastica noastră, aceasta este ziua Botezului nostru, ziua în care primim Mirungerea, darurile Sfântului Duh. Într-adevăr, cât de frumoasă este acea zi, când în fiecare an trăim acel mare eveniment, săvârșind o prăznuire duhovnicească, participând la o Dumnezeiască Liturghie, împărtășindu-ne cu Preacuratele Taine, spunându-I și un „mulțumesc” preabunului Dumnezeu, căci tot ceea ce avem El ni le-a dat și tot ceea ce am izbutit Lui i-o datorăm. Să arătăm astfel că nu am uitat scopul Botezului nostru și că sufletul nostru este cu Hristos.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
https://youtu.be/ScOH-KH0g18
