Unul din obiceiurile studenților de la Conservator este să își caute o sală de studiu ca un cuib de prepeliță, în care petrec ore întregi în fața pianului, cu o partitură sau o carte de solfegii, ori studiind un rol pentru clasa de operă. Eu căutam mereu o sală de la etajul doi al localului din strada Horia, uneori, ajungeam foarte devreme să iau cheia acelei săli și, când reușeam asta, mă simțeam de parcă intram într-o împărăție fermecată: îmi plăcea acustica acelui spațiu. Când aveam mult de lucru, veneam și în după-amiezile de duminică, iar sala aceea mă aștepta sfioasă, cu forma ei deosebită căci avea într-un colț o arcadă, peretele descria un semicerc, nu era pătrat ca pereții caselor și blocurilor noastre. Clădirea aparținuse mai înainte Facultății de Automatizări și Calculatoare și mă așteptam ca totul să fie o lume încifrată ca în Lecția despre cub a lui Nichita Stănescu. În pauzele de studiu, priveam forma stranie a acelei încăperi, îi studiam arcada și semicercul și, într-o zi, privirea mea s-a oprit într-un colț unde, în spatele băncilor căzuse tencuiala și se zărea dedesubt ceva ce nu părea o vopsea decorativă: era o pictură bizantină. Mi s-a făcut frig, mi s-a făcut frică: Ce căuta pictura aceea în sala mea de studiu și de ce era acoperită de stratul gros de tencuială și var? Cine acoperise pictura, transformând cămașa albă de botez într-o cămașă a nebuniei, cu brațele legate? Atunci am aflat că înainte fusese Școală de Fete și că în sala – pe care o alesesem involuntar pentru studiu – fusese cândva capela. Câțiva ani mai târziu, am fost fericită când am participat la sfințirea Capelei din universitate, cu hramul Sfântul Dimitrie, pe locul sălii de studiu de odinioară. În laterala sălii, existase o despărțitură cu uși de fier în care nu intrasem niciodată, credeam că e o magazie: fusese altarul. Ceea ce văzusem eu, văzuseră și alții și am fost fericită când varul care acoperise pereții a căzut – metaforic vorbind – iar biserica și-a reluat misiunea dintotdeauna. Se slujește în ea în momentele importante din viața universității și a Bisericii, dar nu pot uita ziua aceea de duminică în care am observat cum gleznele varului din sală erau bizantine și atunci, prin geamul devenit dintr-o dată limpede ca o apă de izvor, s-au văzut siluetele negre ale copacilor înfrigurați și undeva în fundal, Mitropolia, tăcută ca o mucenică șoptind: Răbdare!
*
În anul al treilea de Conservator, înaintea examenului de clasă de operă, aveam de repetat un duet cu o colegă și mă invitase dimineață să reluăm câteva pagini din Strauss, iar pe străduțele dintre blocuri se auzea o voce de soprană vocalizând la șapte dimineața. Desigur, locuind la parter, avea obloane de lemn la fereastră, aduse din Ardeal, iar vecinii se obișnuiseră cu vocalizele matinale. Când am intrat în casă, dintr-un tablou mai înalt decât mine te întâmpina, cu chipul împietrit de durere, pe cruce, Hristos. Am simțit o chemare inexplicabilă spre acea pânză, scoteam două note și iar priveam imensitatea aceea picturală, albastră, infinită. Hristos ne asculta, răstignit fiind pe cruce. Pe pianul din sufragerie, erau cutii cu uleiuri și pensoane, o paletă de lemn, mirosea a atelier de pictură și colega mea trecea cu dexteritate de la muzică la plastică. Am plecat de acolo purtând în suflet chipul acela al lui Hristos, întipărit ca o maramă în sufletul meu tânăr. Doi ani mai târziu, studiind împreună pentru licență, colega mea avea să îmi mărturisească cum în curând peste acel chip divin ea va picta un peisaj căci, catolică fiind, voia să devină protestantă. Ți-l cumpăr eu! I-am spus și i-am promis atunci bursa mea pe trei luni, era o mică avere pe atunci pentru mine. Sincer, peste chipul lui Hristos nu se poate picta nimic! Am avut o discuție în care argument era iubirea necondiționată față de Dumnezeu. Uite, eu îi spun Hristos, tu îi spui Crist, dar dă-mi mie tabloul acesta! Pentru mine, e ca o icoană! A rămas neînduplecată și am plecat de acolo cu steagurile în bernă de parcă pierdusem singurul război care conta cu adevărat. Peste două zile, primesc un telefon să ies la geam și văd în depărtare cum cei doi băieți ai doamnei veneau purtând tabloul cu chipul lui Hristos răstignit pe cruce de parcă purtau un drapel de luptă, un epitaf. Când am văzut acel tablou în casa părinților mei, adus ca o nestemată și salvat, am plâns și am dat slavă Domnului pentru înțelepciune…nu am reușit să o conving pe colega mea să nu renunțe la catolicism, dar am salvat tabloul care pentru mine are valoare de icoană și care și astăzi își odihnește obrazul plâns și răstignit pentru mântuirea noastră, în salonul casei.
*
În vara în care am dat la Conservator, am făcut câteva ore de pregătire la teorie muzicală, iar profesoara cu care lucram, o ființă excentrică asemeni unei păsări exotice, era de o vreme adepta unei religii din Extremul Orient. Mi-a dăruit în semn de mare apreciere, fotografia unei femei din India, mare guru spiritual, să mă inspire la examene. Am luat fotografia și am pus-o într-o carte, chiar dacă mama și tata au spus să o arunc neapărat la gunoi. Am pus-o într-o carte, la păstrare. Peste un timp, o cunoştință de-a surorii mele era adepta acelorași practice și mi-am adus aminte de fotografia aceea. S-a bucurat enorm când i-am dăruit-o căci, după spusele ei, era o fotografie foarte rară și foarte puternică. Curioasă, văzând că port mereu crucea la gât, m-a întrebat de ce am păstrat-o atâta vreme. Răspunsul meu a fost, ca și gândirea, simplă: M-am gândit că voi păstra această fotografie și o voi da cuiva pentru care ea înseamnă foarte mult. M-aș bucura dacă un musulman, primind o icoană, ar păstra acea icoană și ar da-o unui ortodox, pentru care icoana înseamnă întâlnirea cu absolutul prin fereastra iconică. Nu m-aș bucura să știu că un străin aruncă icoanele noastre la gunoi. De aceea nu am aruncat fotografia.Și se întâmpla asta în 1995.
Astăzi, pentru noi creștinii e un moment de mare doliu: Aghia Sophia redevine moschee, se tencuiește cu lumini acoperindu-i-se mozaicurile bizantine. Are și ea o acustică superbă, iar Dumnezeu e foarte răbdător, dar noi, creștinii, ar trebui să plecăm genunchii la rugăciune în ziua aceasta, cu priveghi și lacrimi și post, după putere…într-o zi, vor tencui și casele noastre și nu se vor opri până nu vor da cu var nestins peste ale noastre suflete. Cine suntem? Nu suntem doar carne, leș hrănit cu carne, stârv sufletesc, suntem oameni ai unei împărății care-și scutură tencuielile false într-o clipă. Peste chipul lui Hristos nu se poate picta nimic! Hristos e absolutul!
Sursa: Facebook – Katya Kelaro
