De aceea, cu cât vede cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât crede în El și se teme de El și se face fără frică și devine răbdător, iar nădejdea i se întărește și vin toate cele frumoase ale credinței. În clipa când se naște credința, în mod automat se naște și dumnezeiasca frică de Legea lui Dumnezeu.
„Dat-ai moștenire”. Adică ai dat moștenire precum tatăl dăruiește fiilor săi. Care fii se învrednicesc de moștenire? Aceia care mereu rămân credincioși părinților, oferindu-le totul cu respect și supunere. Tot astfel și creștinii, care au dumnezeiasca frică în sufletul lor, păzesc Legea lui Dumnezeu și se învrednicesc să moștenească un sorț în moștenirea viitoare a Împărăției Cerurilor. De aceea a spus Hristos: „Multe locașuri sunt în casa Tatălui Meu”[1].
De aceea trebuie să tindem, să ne silim pe noi înșine să devenim fii adevărați ai Săi. Desigur, Dumnezeu ne-a creat pe noi și pe toată lumea, dar fiii Săi sunt cei care cred în existența Sa, Îl socotesc Tatăl lor, Îl iubesc, se tem de El și Îi arată supunere. Când avem frica Lui înlăuntrul nostru, luăm aminte la poruncile Lui. Cine este cel care Mă iubește? Cel care păzește poruncile Mele. Aceștia sunt fiii Lui, care au sorț și moștenire în bogăția veșnică a lui Dumnezeu din viața viitoare.
Și ce este bogăția din viața viitoare? Sunt acele bunătăți pe care le-a văzut în descoperire Apostolul Pavel: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”[2]. Și Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, care a fost condus de Dumnezeu în Rai, ne-a descris mai bine cum sunt cele de acolo. Se uimește mintea omului privind la cele de acolo, pe care le-a gătit Cel Preaînalt. Și fericit este acela, care se va învrednici de această moștenire!
Prin urmare, pentru viața noastră duhovnicească este necesară condiția de a ne teme de Dumnezeu, iar când Îi greșim cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta – și primul sunt eu cel care greșesc și trebuie să mă pocăiesc – să înălțăm ochii sufletului la Dumnezeu și să spunem: „Am păcătuit, Dumnezeul meu, iartă-mă, am greșit! Am să mă îndrept. Om sunt și am alunecat. Dă-mi ajutorul Tău, dă-mi mâna Ta și scoate-mă de aici de unde am căzut!”. Și cine alunecă și nu cade? Numai Dumnezeu nu greșește.
Ia gândiți-vă că noi avem un diavol, „ego”-ul nostru, al doilea pe diavolul însuși, iar al treilea lumea. Trei diavoli mari, trei vrăjmași mari avem, care se luptă neîncetat împotriva sufletului nostru, ca să-l distrugă. Potrivit cu frica lui Dumnezeu, ce o are cineva înlăuntru, este și trezvia în viața sa. Căci unii au mai multă frică dumnezeiască precum o lumină, alții mai puțin precum o făclie, iar alții și mai puțin, precum un opaiț, iar alții mai multă precum LUX.
De aceea trebuie să cerem de la Dumnezeu creșterea fricii dumnezeiești în noi, precum Apostolii cereau de la Hristos credință „Sporeşte-ne credinţa”[3]. Să cerem de la Dumnezeu să ne ajute să ne nevoim corect, încât să primim caracteristicile înfierii. Iar atunci când vom trece prin vămi și vom avea caracteristicile copilului adevărat al lui Dumnezeu, demonii nu vor putea să ne împiedice, deoarece nu le vom semăna. Caracteristicile noastre vor fi dumnezeiești și astfel neîmpiedicați vom urca spre cele de Sus. Amin.
[1] Ioan 14, 2.
[2] 1 Corinteni 2, 9.
[3] Luca 17, 5.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
