GÂNDURILE SOLDATULUI SIMEON
„Cum poate omul acesta să cânte la acordeon, după ce a făcut o crimă? E drept, și-a ispășit pedeapsa, însă acum se comportă de parcă nu ar fi luat niciodată viața unui om. De parcă anii de închisoare i-ar fi șters fapta din memorie. Oare nu-i pasă de nimic?”
Îl vedea pe consăteanul său cum cântă și cum dansează și de fiecare dată Simeon își punea aceleași întrebări. Până la urmă, într-o zi s-a apropiat de el și s-a interesat cum de e atât de vesel, din moment ce e un ucigaș.
Se aștepta ca bărbatul să îl repeadă, poate chiar să îl ia la bătaie, însă acesta s-a apropiat de el, i-a cuprins umerii ca și cum ar fi urmat să îl strângă la piept și a început să îi povestească… Ce i-a spus l-a lăsat fără replică:
„Eram în închisoare, a zis criminalul. Și-acolo, am învățat să mă rog. M-am rugat mult lui Dumnezeu… Am plâns, mi-am cerut iertare zile și nopți și, odată, când stăteam în genunchi, cu capul pe pernă, am început să tremur. Întâi, m-am speriat, dar apoi mi-am simțit inima plină de bucurie. O bucurie despre care nu știu să îți vorbesc. În clipa aceea am înțeles că Dumnezeu m-a iertat. De asta cânt acum și dansez: pentru că lui Dumnezeu I s-a făcut milă de mine și pentru că sufletul meu are pace.”
De această întâmplare își amintea acum Simeon, pe când stătea în cârciumă cu camarazii săi. Avea 26 de ani, era soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg și plănuia să se călugărească. Își mai dorise asta, pe la 19 ani, dar tatăl său nu îl lăsase să plece la mănăstire. L-a îndemnat să facă mai întâi armata.
Treptat, dorința de a-L sluji pe Dumnezeu s-a stins și ani buni a trăit la voia-ntâmplării. Se întrecea cu alții la mâncat și la băut. Odată, a dat gata singur un platou cu cincizeci de ouă și a băut, fără să se îmbete, vreo trei litri de votcă. S-a și îndrăgostit de o tânără din sat, cu care a trăit o vreme, fără să-i dea prin minte să se căsătorească cu ea. În sfârșit, într-o zi s-a luat la bătaie cu doi băieți și era gata-gata să îl omoare pe unul dintre ei.
El, Simeon, care la patru ani își promisese că Îl va căuta pe Dumnezeu în tot pământul atunci când va crește, uitase de Dumnezeu, de Biserică și de toate lucrurile bune învățate de la părinți.
Asta până ce, într-o noapte, a visat că a înghițit un șarpe. L-a trezit senzația de dezgust violent din care nu își revenea. Atunci, a auzit glasul Maicii Domnului: „Ai înghițit un șarpe în somn și ți-e greață. Tot așa, nici mie nu-mi place ce faci tu acum.”
Din acel moment, cuprins de remușcări, a decis să se îndrepte.
Soldații văzuseră că Simeon privea în gol, dar ei tot râdeau și cântau. „Hei, Simeoane, ce-i cu tine?” l-a întrebat unul dintre ei.
„Mă gândesc – a început Simeon – că în această clipă, noi stăm într-o crâșmă, mâncăm, bem, pe când monahii se roagă toată noaptea. Oare cine va da un răspuns mai bun la Judecata de Apoi? Ei sau noi?!”
Se mai gândea și la păcatele lui, dar ce rost avea să le vorbească despre ele camarazilor?
RĂSPUNSUL
La câteva zile după ce a intrat în Mănăstirea Sfântul Panteleimon din Athos, tânărul Simeon s-a spovedit. Nu a ascuns nimic din ce a făcut; și nu a invocat circumstanțe atenuante pentru greșelile sale. „Dumnezeu te-a iertat și, de-acum – i-a spus duhovnicul după ce i-a citit rugăciunile de dezlegare – începi o viață nouă…”
Dar, în loc să se liniștească, Simeon s-a simțit asaltat de tot felul de dorințe. Întâi, și-a zis că ar fi mai bine să se întoarcă în lume și să-și facă o familie. Apoi – că ar trebui să meargă în pustie, să se roage singur și să se mântuiască singur.
Ca să alunge aceste gânduri, duhovnicul l-a sfătuit să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”
Fratele Simeon a ascultat și, în numai trei săptămâni, a ajuns să interiorizeze Rugăciunea lui Iisus – practică pe care monahii experimentați o dobândeau după ani buni. În plus, îndeplinea cu ușurință tot ce avea de făcut la mănăstire: și rugăciunile, și ascultările, și participarea la slujbe… Într-o seară, la Vecernie I se arătase Însuși Hristos în Biserică, în locul Icoanei Sale.
„Să fi ajuns deja desăvârșit?!” cugeta uneori fratele Simeon, mai ales că un monah căruia îi vorbise despre experiențele sale îl lăudase: „Dacă acum ai ajuns așa, ce vei fi la bătrânețe?” Alteori, era convins că nu se va mântui, că nu va ajunge în Rai, că – oricum – nu va găsi pe lumea cealaltă oamenii pe care îi iubește și, mai ales, că nu va avea nicio bucurie acolo.
Lupta aceasta interioară îl sleise într-atât, încât pe zi ce trecea simțea cum pierde bucuria vieții trăite aproape de Hristos.
Iar într-o noapte, când se ruga în chilie, a văzut un demon care s-a așezat între el și Icoana Mântuitorului. A mai avut puterea să-I strige lui Dumnezeu: „Vezi că mă silesc să mă rog, dar demonii mă împiedică. Ce să fac, ca ei să nu mă mai tulbure? Spune-mi, Doamne!”
„Cei mândri sunt chinuiți mereu de demoni” a auzit el în minte. „Învață-mă, Doamne, ce să fac ca sufletul meu să se smerească!” a continuat el.
„Tine-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui”, i-a explicat Dumnezeu.
Așa a înțeles că trebuie să își conștientizeze mereu păcatele, dar să nu își piardă nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și să se străduiască fără oprire să se apropie de El.
CUNOSCUT CU ADEVĂRAT ABIA DUPĂ MOARTE
În arhivele Mănăstirii Sfântul Panteleimon (Russikon) din Sfântul Munte există următoarea însemnare: „Simeon Ivanovici Antonov, țăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Șavosk. Născut în 1866. Sosit în Sfântul Munte în 1892. A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamarcia, la Vechiul Russikon și la economat. Decedat la 11/24 septembrie, 1938.”
Această notiță lapidară rezumă viața Sfântului Siluan Athonitul care – timp de 46 de ani – a trăit în Sfântul Munte fără ca mulți din jurul său să-i bănuiască profunzimea și înălțimea duhovnicească.
Disprețuit de unii călugări, pentru că nu avea școală și pentru originile sale modeste; neînțeles de alții, a fost descoperit și cunoscut cu adevărat abia după moarte.
Însemnările i-au fost publicate de un ucenic (Sfântul Sofronie Saharov), care i-a fost și biograf.
Despre textele sale se scriu tratate de teologie, iar în actul de canonizare este numit „dascăl apostolic și profetic al Bisericii” datorită acestor scrieri.
Smerenia, căutarea lui Hristos și mai ales o dragoste de oameni (aproape nepământească) se desprind atât din paginile sale, cât și din faptele sale.
Un pustnic i-a spus odată Cuviosului Siluan că Dumnezeu îi va pedepsi pe toți ateii și pe eretici și că toți vor arde în focul iadului. „Bine! i-a replicat acesta. Dar dacă vei fi în Rai și de-acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?”
„Eh, fiecare cu păcatele lui!” i-a răspuns pustnicul.
„Iubirea nu poate suporta așa ceva”, a continuat Sfântul Siluan. „Trebuie să ne rugăm pentru toți oamenii.”
Dar această dragoste pentru oameni nu este un merit al omului, ci un dar de la Dumnezeu: „Nici eu nu aș putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-ar fi învățat această iubire”, scrie Sfântul Siluan. E un dar pe care omul îl primește și, mai ales, îl păstrează prin foarte multă nevoință – așa cum ne arată și viața Sfântului Siluan Athonitul.
Ioana Revnic
Inspirată de cartea „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” a Cuviosului Siluan Athonitul.
Sursa: http://basilica.ro
