(Facerea 4, 6-16)
Cu primii doi copii ai lui Adam și ai Evei, Cain și Abel, am făcut cunoștință în omilia trecută. I-am văzut pe amândoi aducând jertfă lui Dumnezeu. Am văzut de asemenea că Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, însă pe a lui Cain nu a primit-o, fiindcă era nedesăvârșită și formală. Să vedem astăzi continuarea dramatică a acestei întâmplări.
Cum a înfruntat Cain respingerea jertfei sale? S-a întristat foarte mult, ne spune Facerea, și s-a posomorât, i s-a întunecat fața. Desigur, această întristare a sa este îndreptățită și ar fi putut să-i fie de folos, dacă ar fi fost întristare sinceră, de pocăință pentru că arătase neglijență în aducerea jertfei sale. Însă din nefericire nu era o astfel de întristare, ci era pricinuită de egoism și mândrie. Era mânie împotriva lui Dumnezeu, pe Care Îl vedea nedrept și părtinitor și în același timp ură împotriva fratelui său, care nu îi greșise cu nimic. De multe ori ne întoarcem împotriva celorlalți și chiar a lui Dumnezeu, în vreme ce ar trebui să ne întoarcem împotriva noastră și astfel, în loc să ne îndreptăm, cultivăm înlăuntrul nostru ura împotriva fraților noștri, care ne poate duce și la ucideri. Aceasta a pătimit și Cain. L-a pizmuit și l-a urât pe fratele său și patima sa l-a dus la ucidere.
Dumnezeu, fiind atotștiitor, a văzut marea tulburare care stăpânea în sufletul lui Cain și a văzut mai înainte răul care avea să se întâmple. Așadar încearcă să-l liniștească și să-l înfrâneze. Îi vorbește cu dragoste și îl sfătuiește, fără să Se mânie asupra lui. Aceasta ne învață cum trebuie să ne purtăm și noi față de frații noștri și cum să îndreptăm greșelile lor: nu cu mânie și asprime, ci cu dragoste și blândețe.
Așadar Dumnezeu îi spune lui Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Ia aminte. Dacă aduci bine jertfa (adică după toate rânduielile), dar nu ai ales bine cele pe care urmează să le aduci, nu ai păcătuit?”. Dumnezeu i-a arătat cu multă delicatețe greșeala sa, ca să se îndrepte și să nu o mai repete. Și continuă: „Liniștește-te. Nu o să ajungi mai prejos decât fratele tău. Ca întâi născut, o să fii mai mare peste fratele tău și el te va socoti întotdeauna primul și mai presus de el”. Îi arată astfel că pe nedrept se întristează și se mânie asupra fratelui său, fără să existe o pricină adevărată. Oare nu se repetă foarte des această istorie? Oare nu ajung adesea oamenii la neînțelegere și vrăjmășie neîmpăcată din pricini neînsemnate? O neatenție, o mică ofensă, o informație greșită, creează adesea răceală între noi, vrăjmășie și ură neîmpăcată, care provoacă certuri serioase, însă o cercetare făcută cu calm arată că aceste pricini sunt vrednice de râs. Așadar să nu ne grăbim să ne mâniem împotriva fraților noștri pentru pricini neînsemnate. Dimpotrivă, să fim pregătiți și când există motive serioase să trecem cu vederea și să iertăm de dragul păcii și înțelegerii.
Din nefericire, patima pusese stăpânire atât de mult pe sufletul lui Cain, încât nici povețele lui Dumnezeu nu l-au înfrânat. Așadar, își face un plan nelegiuit și viclean și îl pune în aplicare. Îl cheamă pe fratele său la o plimbare la câmp. Își ascunde adevăratele sale intenții, iar Abel cel nevinovat și lipsit de viclenie primește și îl urmează, pentru că „dragostea pe toate le crede”[1]. Nu bănuiește nimic rău, ci primește cuvintele fratelui său ca sincere. Astfel cei doi frați, unul cu viclenia sa, iar celălalt cu simplitatea sa, ne învață că și noi în relațiile noastre cu aproapele trebuie să fim sinceri și mai înainte de toate să ne străduim ca toate gândurile, cuvintele și faptele noastre să fie după voia lui Dumnezeu. Numai atunci relațiile dintre noi vor fi sincere, prietenești, frățești.
Așadar, pe când cei doi frați se aflau la câmp și nu mai era nimeni de față, Cain s-a năpustit cu mânie și cu sălbăticie asupra fratelui său și l-a omorât. Astfel s-a săvârșit prima crimă, prima ucidere și s-a vărsat pentru prima dată sânge și aceasta de o mână de frate. Oricât ne-am strădui, nu vom găsi nici o circumstanță atenuantă pentru Cain, ci dimpotrivă multe sunt cele care îi îngreuiază situația. În primul rând el este primul care s-a gândit la o astfel de faptă înfricoșătoare, fără să fi existat ceva asemănător înainte. În al doilea rând a pregătit cu viclenie uciderea; nu a ucis „în înfierbântarea sângelui”, ci a premeditat, a plănuit și și-a împlinit planul cu sânge rece. În al treilea rând a omorât un om nevinovat și lipsit de apărare, care era chiar fratele său și care nu îi greșise și nu îl nedreptățise cu nimic. În al patrulea rând Dumnezeu a încercat să-l ajute, dar el nu a primit povețele Sale. Astfel Cain s-a arătat nu numai ucigaș, ci și nesupus și lipsit de evlavie față de Dumnezeu.
Nouă tuturor ne pricinuiește groază și repulsie uciderea săvârșită de Cain. Chiar și oameni îngreuiați cu păcate multe și grave se îngrozesc auzind că și-a ucis fratele. Și totuși această faptă înfricoșătoare se repetă foarte des. Ziarele, radioul și televizorul ne informează aproape în fiecare zi despre ucideri și chiar ucideri de frate sau soț/soție. Care sunt cauzele? Aparent pot fi diferite și de multe ori neînsemnate, însă adevăratele cauze sunt patimile, pe care nu ne îngrijim să le dezrădăcinăm din sufletele noastre: mânia, invidia, pomenirea de rău, lăcomia. Sunt patimi care pot apărea în orice suflet și, dacă nu sunt respinse la timp, pot să pună stăpânire pe om, să îl transforme într-o fiară sălbatică și să-l ducă la fapte înfricoșătoare. Tocmai pentru aceasta Domnul, completând porunca „să nu ucizi”, a vorbit despre nevoia de a lupta cu mânia, care este foarte adesea pricina uciderii. Ne-a poruncit de asemenea să ne păzim de lăcomie și să nu ținem minte răul, ci să-i iertăm pe frații noștri fără limite (Matei 5, 21-22; Luca 12, 15; Matei 18, 21-22), pentru că aceste patimi îl duc pe om, dacă nu la ucidere, la alte fapte ale răzbunării. Așadar, neîncetat să ne păzim sufletele curate de orice simțământ rău față de aproapele, ca să sălășluim în ele dragostea, astfel încât fiecare dintre noi să fie pentru aproapele Abel, iar nu Cain.
În mod sigur Cain și-a luat toate măsurile ca să ascundă fapta sa cea rea și poate credea că a izbutit. S-a înșelat însă, pentru că nu era cu putință să se ascundă de Dumnezeu cel Atoateștiutor. Și Dumnezeu, Care văzuse dinainte tulburarea și dispoziția sufletească a lui Cain, vine acum să descopere înfricoșătoarea faptă și să-l pedepsească pe ucigaș. Dumnezeu descoperă și astăzi folosim autoritățile de stat, poliția, justiția și alte mijloace. Fapte întunecate, pe care cei care le-au săvârșit credeau că le-au ascuns în chip desăvârșit, se descoperă după puțin sau după mult timp. Nimic nu rămâne ascuns și nepedepsit. Atunci însă nu exista poliție, anchetatori și tribunale. Pentru aceasta, Dumnezeu îl descoperă și îl pedepsește El Însuși pe vinovat.
Așadar îl întreabă pe Cain: „Unde este fratele tău?”. Știa, desigur, foarte bine ce se întâmplase. Așadar, nu întreabă ca să afle sau să descopere nelegiuirea, ci mai ales pentru a-i da lui Cain pricină de pocăință. Adică Dumnezeu iarăși este mișcat de dragoste și, așa cum a făcut cu protopărinții, tot astfel încearcă să-l facă acum pe Cain să conștientizeze gravitatea faptei sale și să-l aducă la pocăință. Însă cât îl întunecă păcatul pe om! Cain, cu toate că luase mai înainte o lecție despre atotștiința lui Dumnezeu, continuă să creadă că poate să-și ascundă fapta sa cea rea și la întrebarea lui Dumnezeu răspunde: „Nu știu”. Adaugă la ucidere minciuna. Fenomen foarte obișnuit. Adesea încercăm să ne acoperim greșelile cu minciuna. Minciuna a devenit însoțitorul nedespărțit, completarea necesară a oricărui alt păcat. Însă ce câștigăm astfel? Ne înșelăm pe înșine, adăugăm la un păcat încă unul și devenim de două ori vinovați înaintea lui Dumnezeu. Este mult mai bine pentru noi să ne mărturisim cu sinceritate greșelile. Atunci și oamenii ne vor cinsti, și Dumnezeu ne va ierta, în vreme ce îndreptățirile mincinoase o să cadă și se va descoperi adevărul. Atunci starea noastră va fi mai rea și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor.
Însă Cain nu s-a oprit la minciună, ci a spus cu multă obrăznicie: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”[2]. Și totuși trebuia să-i fie păzitor, fiindcă îi era frate și încă mai mare. Dacă frații mai mari nu sunt păzitori, povățuitori și ocrotitori ai celor mai tineri, cine să fie? Însă și în general trebuie să conștientizăm că avem îndatorirea să fim păzitori ai fraților noștri, păzitori unii altora și că atunci când îi vedem pe frații noștri că se primejduiesc trupește sau sufletește, că sunt înfometați sau nefericiți, că rătăcesc și păcătuiesc, nu putem să rămânem nepăsători față de ei, ci suntem datori să-i ajutăm cu dragoste și cu grijă. Altfel devenim următori ai lui Cain și în felul nostru spunem și noi: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”.
Dumnezeu Și-a arătat încă o dată dragostea și îndelunga răbdare, însă Cain a rămas neîndreptat. După aceasta Dumnezeu îi vorbește cu asprime lui Cain: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ”[3]. Cu aceste cuvinte Dumnezeu vrea să-l facă pe Cain să înțeleagă gravitatea faptei sale și să arate cât de înfricoșătoare fărădelege este uciderea, fărădelege care nu va rămâne nepedepsită. Chiar dacă scapă de dreptatea omenească, fără îndoială că o va descoperi dreptatea dumnezeiască și o va pedepsi. Numai dacă ucigașul se pocăiește cu adevărat și cere cu lacrimi mila lui Dumnezeu, poate să scape de pedeapsa cea dreaptă sau să fie pedepsit aici, ca să se izbăvească de veșnica pedeapsă.
Acum Dumnezeu face cunoscută pedeapsa ucigașului de frate: „Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”[4]. Grea este pedeapsa lui Cain. Mai grea decât pedeapsa lui Adam. Atunci Dumnezeu a blestemat pământul; acum este blestemat însuși Cain. Atunci Adam a fost osândit să se ostenească și să asude, ca să-i dea pământul roade. Cain este osândit să se ostenească fără rezultat. Dar oare păcatul lui Cain nu era mult mai grav decât cel al lui Adam? Protopărinții au păcătuit, însă au fost amăgiți de cel viclean. Cain nu are nici o circumstanță atenuantă, nici nu arată vreo urmă de pocăință pentru ceea ce a făcut.
Însă pedeapsa lui are și continuitate: „zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”, adaugă Dumnezeu. Cu frică și suspine îți vei petrece toată viața pe pământ. Conștiința ta, cu toate că este împietrită și întunecată, nu-și va pierde cu totul puterea, ci se va trezi din când în când, ca să-ți aducă în minte imaginea înfricoșătoare a uciderii fratelui tău și această mustrare înfricoșătoare a conștiinței îți va provoca mereu frică și spaimă. Zi și noapte vei tremura și vei suspina. O să crezi că ești urmărit pentru răzbunarea lui Abel. Nu o să afli liniște nicăieri.
Grea și de nesuportat pare pedeapsa lui Cain și totuși nu este în contradicție cu mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-l trimite pe Cain îndată în chinurile iadului, ci îl lasă în viață, ca să-i dea încă un prilej de pocăință și să ne învețe și pe noi că și pentru cele mai mari fărădelegi există putința întoarcerii și împăcării cu Dumnezeu prin pocăință și spovedanie sinceră. Însă aceasta este cu putință numai atât timp cât ne aflăm în viața aceasta. Așadar fiecare prelungire a vieții noastre este și un nou prilej și o nouă chemare a lui Dumnezeu la pocăință.
De abia acum Cain își vine în sine, înțelege și recunoaște gravitatea faptei sale. Vedem aceasta din cuvintele sale: „Păcatul pe care l-am săvârșit este foarte mare, încât nu poate fi iertat”. Adică își mărturisește păcatul, dar nu cu pocăință, ci cu deznădejde. Aceasta este tactica obișnuită a diavolului. Se străduiește cu orice chip să-l arunce pe om în păcat, ascunzând și micșorând mărimea sa, însă după ce îl trage în păcat mărește greutatea lui, i-l arată ca fiind de neiertat, ca să-l arunce în deznădejde și să-l împiedice să se pocăiască și să fie iertat. Astfel a pătimit și Cain, după cum arată continuarea cuvintelor sale, care arată și plângere împotriva lui Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”[5].
Însă voia lui Dumnezeu nu este să moară îndată Cain, ci să trăiască și să sufere, ca să fie pedepsit și în același timp să fie pildă pentru ceilalți copii ai lui Adam. Pentru aceasta Dumnezeu îi răspunde: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”[6], adică va fi pedepsit mult mai aspru decât Cain. Așadar nici pe cel mai mare criminal, nici pe cel mai rău nelegiuit nu avem dreptul să-l pedepsim după bunul plac. Creștinul nu-și face dreptate singur. Există legi, autorități și tribunale pentru restabilirea dreptății. Numai acestea au dreptul de a pedepsi pe cel vinovat, iar deasupra lor este judecata dreaptă și fără greșeală a lui Dumnezeu, în care trebuie să avem desăvârșită încredere. Scriptura adaugă că Dumnezeu a pus un semn lui Cain, ca să fie recunoscut de toți și să nu-l omoare nimeni. Care era acest semn? Probabil tremuratul neîncetat al mădularelor sale sau înfățișarea sa posomorâtă și respingătoare, care arăta că este un ucigaș pedepsit și însemnat de Dumnezeu.
După uciderea pe care a săvârșit-o, pentru care nu s-a pocăit și pentru care a fost pedepsit, Cain nu mai poate sta aproape de Dumnezeu și de rudeniile sale. Se desparte pentru totdeauna de ele și se așează într-un loc pe care Scriptura îl numește „ținutul Nod”, adică ținutul care se cutremură. Se desparte de neamul celor ce se tem de Dumnezeu. Nu află nicăieri odihnă. Desigur, va trăi și va avea urmași și va zidi o cetate pentru ei, așa cum vom vedea în continuare, însă nu va înceta să fie nefericit și vrednic de plâns. Să nu-l fericim niciodată pe cel păcătos, oricât ar părea că o duce bine. Bunăstarea sa este exterioară, aparentă. În realitate îl urmărește întotdeauna fărădelegea sa, cu consecințele ei și aceasta îi face viața nefericită. Numai viața aproape de Dumnezeu, potrivită voii Sale dăruiește omului adevărata bunăstare; viața virtuții, a sfințeniei, a înțelepciunii, pe care a trăit-o fericitul Abel. Aceasta îl face pe om fericit în viața aceasta, aceasta îl pregătește și pentru fericirea cea veșnică.
[1] 1Corinteni 13, 7.
[2] Facerea 4, 9.
[3] Facerea 4, 10.
[4] Facerea 4, 11-12.
[5] Facerea 4, 13-14.
[6] Facerea 4, 15.
