Răzvan Bucuroiu
Tir și Sidon, două cetăți feniciene bogate, pline de viață, de pe malul mării Mediterane, în prezent pe teritoriul Libanului…
În acele părți a venit Iisus, alături de Ucenicii Săi. Evanghelistul Marcu ne arată, cu altă ocazie, că Mântuitorului îi cunoștea bine pe locuitorii de aici deoarece, citez: “dimprejurul Tirului şi Sidonului, mulţime mare, care, auzind câte făcea, a venit la El“; la fel, Evanghelistul Luca ni-i prezintă ca fiind familiarizați cu prezența Lui, iată: “mulțime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului“.
Acum însă Domnul Însuși umbla în ținuturile lor, propovăduind. Brusc, o cananeancă a țâșnit către El. Cananeenii erau urmașii fiului lui Noe, Ham. Locuiau în aceste părți, dar se deosebeau de ceilalți evrei prin limbă și credință. Și totuși, o femeie, o mamă îndurerată “din acele ținuturi“ citez, “ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol“ (Matei 15, 21-28). Iar Iisus tăcea. Cu cât femeia striga mai tare, cu atât El era cufundat în tăcere. Atunci Ucenicii, cu inima frântă de tânguirile femeii, Îl imploră pe Hristos așa: “Dă-i drumul, că strigă în urma noastră“; adică elibereaz-o, Stăpâne.
Ce a obținut Hristos tăcând cu obstinație? Printr-un procedeu psihologic extrem – nu faci nimic când celălat se chinuie în fața ta – Mântuitorul a extras din Apostoli, ca dintr-un teasc sufletesc, sentimentul de milă, de compasiune, de empatie cu suferința aproapelui, chiar dacă acesta era î n d e p ă r t a t ca limbă, etnie și credință. Ucenicii au asistat la un act de milostenie cu valoare universală, și asta a fost marea lecție primită acolo, în briza sărată a Mediteranei…
Ce a urmat, cunoaștem prea bine: femeia era de o inteligență și o încredințare a inimii remarcabile, iar Hristos știa inclusiv asta…
