Preot Ioan Istrati
Pelerinajul e nu numai călătoria către un loc sfânt, ci mai ales acceptarea condiției noastre de călători vremelnici pe acest pământ, unde nu avem cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie, acolo unde suntem „cetățeni ai cerului și casnici ai lui Dumnezeu“.
Călătorul spre sfințenie investește timp, oboseală, bani, pentru a ajunge în locuri sfințite de prezența lui Dumnezeu în lume sau de prezența Sfinților Săi. Aceste locuri, binecuvântate de Hristos, se sfințesc din ce în ce mai mult, cu fiecare genunchi plecat și cu fiecare rugăciune murmurată de căutătorii de sfințenie. Astfel, o Icoană devine făcătoare de minuni prin minune dumnezeiască, prin rânduială din cer și aprofundează în har menirea ei de sfințenie prin fiecare om care o sărută și-și înalță privirea la cele înalte, rugându-se Sfântului reprezentat pe ea. Locurile sfinte devin astfel intermediare de har pentru lumea zbuciumată, oaze de lumină și de apă duhovnicească pentru pelerini și limanuri line pentru cei ce se zbat pe marea vieții pe care o vedem înălțându-se de viforul ispitelor.
În 2012, am fost preot însoțitor unui grup de cincizeci de pelerini în Țara Sfântă. Acest pelerinaj s-a numit „Dor de pustie, dor de cer“ și a întrunit mai bine de cinci sute de oameni din părțile binecuvântate ale Moldovei, care au atins cu mâinile lor Mormântul din care a izvorât viața întregului univers.
În centrul acestui itinerariu de har s-a aflat închinarea la Moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, ale cărui Moaște Sfinte se află la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din Țara Sfântă și de la a cărui plecare în veșnicie se împlinesc cincizeci de ani.
Dincolo de oboseala pătrunzătoare și de mulțimea de locuri de văzut și de minunat, dincolo de ispitele prezente oriunde se află o învăluire de har, am simțit în aceste zile puterea lui Dumnezeu de a uni oamenii în rugăciune, de a înmulți talanții sufletului prin milostenie, de a da gândul cel bun și lumina unor oameni atât de mulți și de diferiți.
La Betleem am învățat lecția smereniei dumnezeiești care este cheia unică a Raiului și taina Nașterii lui Hristos în inimile oamenilor prin Liturghia Bisericii. La Ierihon ne-am deprins a ne sui în sicomorul minții noastre pentru a privi fața Dumnezeului nostru. În Carantania, după un urcuș anevoios, la 35 de grade, am privit toate bogățiile acestei lumi de pe sprânceana muntelui și am aflat adevărul că odihna lui Dumnezeu în noi prin rugăciune valorează mai mult decât toate averile lumii. În foișorul Cinei celei de Taină, am învățat că durerea asumată jertfelnic este urcuș către cer și că iubirea veșnică a lui Hristos cel răstignit ne hrănește cu Dumnezeu. La mormântul Maicii Domnului, în sânurile pământului, am învățat taina sânului hrănitor de Dumnezeu și iubirea de mamă cu care umanitatea L-a iubit pe Hristos prin Pururea Fecioara. În Muntele Măslinilor am simțit puterea dată nouă de a ne înălța la cer, la casa noastră cea veșnică, pentru a locui împreună cu Preasfânta Treime. În Grădina Ghetsimani am auzit cum în susurul izvoarelor plânge Însuși Dumnezeu cu lacrimi de sânge, atunci când din iubire, simte în mod infinit toate durerile lumii. Sus pe Golgota, am intrat în locașurile Lui și ne-am închinat la locul unde au stat picioarele Lui, am văzut locul unde s-a înfipt Crucea în univers și unde s-au spălat cu sângele lui Dumnezeu toate păcatele acestui pământ. Și ascultând referatul biblic al Răstignirii, am înțeles că Soarele și-a cunoscut apusul său, de la întemeierea universului (adică în expresie teologică, mișcarea de rotație a pământului), pentru a prooroci clipa când se va întuneca de frică la moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu. Pe Piatra ungerii din Biserica Sfântului Mormânt, ne-am plecat capul și am simțit cum în tăcerea Fiului mort și uns cu miresme, se mirunge cu lumină întreaga făptură și se șoptesc cuvintele iertării tuturor oamenilor. Cu sufletele schimbate la fire, cu capetele pe Piatra Mormântului lui Dumnezeu, am auzit vaietele tuturor celor căzuți și implozia de lumină veșnică prin care s-a sfărâmat iadul, și potopul de har care s-a revărsat peste lume, pentru care potopul cel din vechime nu a fost decât o Icoană profetică. Și, îngenunchiați la picioarele lui Dumnezeu am șoptit: „Vino Doamne și incendiază cu focul și cu lumina Duhului Tău întregul univers“, gândindu-ne la Sfânta Lumină care se revarsă din Mormântul cel izvorâtor de viață și luminează lumea.
Sus pe Tabor, ne-am deprins a vedea cum schimbă la față Dumnezeu lumea prin Sfânta Euharistie și cum o pregătește de Raiul luminii celei neapuse. Și am înțeles că Taborul luminii, extins prin harul Duhului Sfânt în întreaga lume, e mintea noastră, care trebuie sfințită, umplută de Hristos prin rugăciune și luminată profetic de Harul Duhului. Pe Marea Galileii, am auzit viforul valurilor cum se închină lui Hristos, și am realizat că adâncul mării este Icoana adâncului de iubire a lui Dumnezeu, în care se pierde orice ură și vrăjmășie și se împodobește toată făptura. Și am simțit ca un foșnet, bancurile de pești cum se bulucesc în mrejele pescarilor sfinți, ca o dăruire euharistică de sine a creației în mâinile oamenilor lui Dumnezeu, așa cum se bulucesc pelerinii să sărute locurile pe unde a mers Împăratul veacurilor. La Tabgha, locul înmulțirii pâinilor, cu pâini în mâini, am pătruns în taina veacului viitor, unde împărțirea nu rupe, ci înmulțește, unde frângerea nu desparte, ci unește oamenii, locurile și veacurile în același Hristos, frânt pe Sfânta Masă a lui Dumnezeu.
Din toate aceste taine din care am gustat, am înțeles că adevărata închinare se face „în duh și în adevăr“, nu numai în Ierusalim, ci în Ierusalimul sufletelor noastre. Căci Duhul cel ceresc, care a aprins ca o făclie lumina harului peste tot pământul, a extins Locul Sfânt în inimile tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Biserica lui Hristos cel înviat este Noul Ierusalim, în care Dumnezeu Se odihnește până la sfârșitul veacurilor: „Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit“.
Așa că Taborul, Ierihonul, Betleemul, Ierusalimul sau Nazaretul sunt peste tot acolo unde cu inimă curată, oamenii cântă: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi“.
