La o priveghere, un oarecare preot, după ce a început Proscomidia, se chinuia să citească numele de pe pomelnice la o lumânare de ceară. Dar, dintr-odată, a observat că lumina de la lumânare, care era alături de el, a devenit foarte puternică. Atunci s-a întrebat în sinea sa: „Cum este cu putință asta? Cum luminează acum mai tare lumânarea?”. Dar când și-a ridicat capul, a văzut înaintea sa, la vreo trei-patru metri, stând un Înger cu mult respect și evlavie.
La început a încremenit, a devenit ca o statuie de marmură și i-a trebuit multă vreme să-și revină. Însă prezența Îngerului i-a îndulcit sufletul în așa măsură, încât umilința, mărindu-se treptat înlăuntrul său, a pricinuit multă dulceață sufletului său și o unire cu sfântul Înger ce era de față. Și Îngerul fiind de față, a sfârșit Proscomidia, după care a spus: „Binecuvântată este Împărăția…”. Și a început Dumnezeiasca Liturghie. Iar sfântul Înger a stat lângă preot până ce a sfârșit și consumarea Sfintelor.
Preotul nu-și putea stăpâni emoția, umilința și teama, care-l cuprinseseră în fața acestei prezențe îngerești, pentru că era un fapt care i se întâmpla pentru prima dată în viața sa. De altfel, aceste evenimente se petrec – nu știu, poate greșesc – o dată său de două ori în viața unui preot evlavios și smerit.
Cu siguranță vor exista și alți preoți evlavioși și plini de Har, care au experiențe dumnezeiești, poate și mai des!
Preotul a rămas în biserică. Nu s-a dezbrăcat, ci s-a așezat pe un scaun în Sfântul Altar și plângea mereu. Plângea și nu-și putea reveni din umilința, teama și zdrobirea ce-l stăpâneau. Și a rămas așa pentru multă vreme, desfătându-se cu emoție și smerenie de toate cele pe care le-a trăit în timpul Dumnezeieștii Liturghii în prezența Sfântului Înger.
Starețul său, care se distinge prin discernământul și sfințenia vieții sale, mi-a adeverit adevărul acestui fapt.
De atunci credința acestui preot a devenit stâncă neclintită, iar Dumnezeiasca Liturghie o săvârșea cu multă frică și cutremur.
