Un mo(nu)ment de incultură în fața Palatului Culturii

redare prin sinteză vocală

Nu e prima dată când eterodocșii neagă mijlocirea Sfinților sau sfințenia Moaștelor. Sunt liberi să o facă, desigur. Ne rugăm îndelung-răbdătorului Dumnezeu să-i lumineze și să-i aducă la adevărata cunoaștere. Dar rar mi-a fost dat să văd un atac mai incult precum cel lansat recent în Iași, într-un spațiu public, la un așa-zis concert de muzică religioasă, când un pastor a urlat, literalmente, pe scena din fața Palatului Culturii: „nu Paraschiva te-ajută, ci Cristos te-ajută; nu Moaștele te-nvie, Cristos te-nvie!”.

În paranteză fie spus, constatăm, cu multă mâhnire și cu sporită îngrijorare, cum, de-a lungul anilor, la sate sau la orașe, diferite grupări eterodoxe pretind că organizează activități culturale sau sociale doar ca să-și mascheze prozelitismul și/ sau să lanseze diferite atacuri la adresa ortodocșilor. În condițiile în care cultele sunt chemate prin lege a fi drept „factori ai păcii sociale”, nu ar trebui să producă îngrijorare și în rândurile celor ce aprobă astfel de manifestări caracterul lor ofensator, generator de tensiuni în societate?

Există tone de cărți ce cuprind mărturii despre ajutorul și folosul Sfinților, începând din primele secole ale creștinismului până în zilele noastre. Iar despre ajutorul primit prin mijlocirea Sfintei Parascheva dau și astăzi mărturie mii și mii de credincioși. Doar o mică parte dintre ele au fost adunate în ultimii ani în trei volume consistente publicate de Editura Doxologia cu titlul „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva”. Încât nu poți decât să te umpli de ridicol strigând isteric că „Paraschiva nu te-ajută”, fiind chiar la câțiva pași de Catedrala Mitropolitană, unde rândul de pelerini este neîntrerupt în fiecare zi. Nu doar ortodocși, ci chiar și unii de alte credințe vin la racla cu Sfintele Moaște tocmai pentru că au primit și primesc ajutor de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei Parascheva. E o realitate de care se poate încredința oricine vine la Iași și care nu poate fi acoperită de niciun fel de țipete.

În Ortodoxie nu există confuzie între mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos și mijlocirea Sfinților. Chiar dacă folosim un același cuvânt – mijlocire. „Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (I Timotei 2, 5). Mijlocirea are aici sensul de mântuire. Așadar, Mântuitorul e Unul. Sfinții ajută însă tocmai pentru a intra în relație cu Domnul Iisus Hristos. O spune Sfântul Apostol Pavel: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II Corinteni 5, 20). Și tot „apostolul neamurilor” ne învață nu numai că e posibil, ci e de dorit ca sfinții să ajute: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Timotei 2, 1).

Într-o altă epistolă din Noul Testament citim cât de mult poate să ajute „cel drept” (adică sfântul): „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Până și în cartea Apocalipsei găsim temei că rugăciunile Sfinților sunt bineprimite de Dumnezeu: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile Sfinţilor” (Apocalipsa 5, 8); „Şi a venit un alt Înger şi a stat la Altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor Sfinţilor, pe Altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna Îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile Sfinţilor” (Apocalipsa 8, 3-4).

Dacă domnul pastor de care aminteam la început ar fi citit (puțin mai atent) Biblia, ar fi constatat nu doar că „Sfinții ajută”, ci și că Sfintele Moaște chiar pot să învieze, la modul propriu. Iată ce scrie în Vechiul Testament: „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi 13, 21).

Sigur, nu pot să mă fac că nu-nțeleg că domnia sa nu s-a referit (neapărat) la o înviere a trupului, ci mai ales la una a sufletului care înviază din păcat. Dar chiar și din această perspectivă, apropierea de Sfintele Moaște – adică de trupuri sau rămășițe trupești înmiresmate de sfințenia lui Dumnezeu – are un folos despre care există numeroase mărturii încă din primele veacuri ale creștinismului. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând chiar pasajul din IV Regi 13, 21: „Moaştele Sfinţilor sunt pline de har duhovnicesc. Dacă pe vremea lui Elisei s-a întâmplat aceasta, că un mort atins de oasele lui Elisei a sfărâmat legăturile morţii şi s-a întors iarăşi la viaţă, cu atât mai mult acum, când harul este mai îmbelşugat, când lucrarea Duhului este mai multă, poţi dobândi de la Moaştele Sfinţilor multă putere dacă te atingi de ele cu credinţă. De asta Dumnezeu ne-a şi lăsat Moaştele Sfinţilor! A vrut să ne facă să avem aceeaşi râvnă ca şi ei, a vrut să ne dea un liman şi o mângâiere tare în necazurile ce se pogoară necontenit asupra noastră” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfântul sfinţit Mucenic Ignatie…, V, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 384).

Motivul pentru care Sfintele Moaște au această putere îl dezvăluie Sfântul Vasilie cel Mare: „…primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele şi sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui” (Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, epist. 197, II, în PSB, vol. 12, EIBMBOR, București, 1998, p. 398).

Cât despre faptul că prin atingerea Sfintelor Moaște se pot primi de la Dumnezeu numeroase daruri duhovnicești sau vindecări trupești, ne vorbește în secolul IV Sfântul Ambrozie al Milanului: „Aţi auzit, ba aţi şi văzut voi înşivă, că mulţi au fost curăţiţi de demoni, că foarte mulţi chiar, când s-au atins cu mâinile de îmbrăcămintea Sfinţilor, au fost vindecaţi de bolile de care sufereau, că s-au adeverit minunile vechiului timp, când la venirea Domnului Iisus un mare har se cobora pe pământ; la fel acum, în umbra trupului celor sfinţi vedeţi că mulţi s-au însănătoşit. Câte basmale, câte obiecte de îmbrăcăminte sunt atinse de Sfintele Moaşte şi prin această atingere devin lecuitoare! Toţi se bucură să atingă acoperământul Moaştelor şi atingându-le să se facă sănătoşi. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, că ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinţilor martiri, în acest timp, când Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine” (Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXII-a, 9-10, în col. Părinți și Scriitori bisericești, vol. 53, EIBMBOR, București, 1994, p. 126-127). Evident, nu se vorbește aici de vindecări „magice”. Pentru ca astfel de minuni să se întâmple e nevoie de credință, desigur.

Aș putea da nenumărate citate pe tema cinstirii Sfintelor Moaște în creștinism, dar voi mai da unul singur, de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care ar trebui să fie mult pe placul domnului pastor: „Într-adevăr, de stai lângă racla unui Sfânt, îţi dai seama bine cum lucrează îndată puterea Sfântului. Vederea raclei îţi izbeşte sufletul, ţi-l zguduie, ţi-l trezeşte şi te face să simţi că cel ce se află în raclă stă lângă tine, te vede şi se roagă împreună cu tine. Apoi, după ce ai fost cuprins de astfel de simţăminte, te umpli de râvnă pentru credinţă şi pleci alt om de lângă racla Sfântului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Fericitul Vavila, şi împotriva lui Iulian, şi către elini, XI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 325). Este, așadar, vorba exact despre acea trezire la adevărata viață, despre a fi „alt om”, adică unul care leapădă păcatul și caută să se lipească de Dumnezeu cu toată ființa sa.

Nădăjduiesc că astfel de momente precum manifestarea din fața Palatului Culturii să reprezinte doar o etapă de pe „drumul Damascului”. Nu se poate să nu-ți fie milă văzând pe unii ca aceștia cum tot „lovesc cu piciorul în țepușă” (v. Faptele Apostolilor 9, 5 și 26, 14). Dar nici nu putem să nu mărturisim înaintea lor cele pe care Dumnezeu le-a descoperit în Sfintele Scripturi și în scrierile sfinte, cele pe care noi înșine, cu toate păcatele și neputințele noastre, ne străduim să le ținem și să le punem în lucrare. Dincolo de argumente și citate, important e ca atunci când polemizăm cu ei să nu uităm „fiii cărui duh suntem” (v. Luca 9, 55). Reacțiile agresive sau injurioase nici nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, nici nu ajută la îndreptarea lor. Să ne rugăm pentru ei cu multă dragoste, dar să dăm mărturie cu multă fermitate, așa cum ne învață Domnul.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia.