Un nevoitor al credinței, răbdării și dragostei (I)

Un nevoitor al credinței, răbdării și dragostei, Clement Ștefanidis (1924-1988), în ziua de miercuri 16 iunie s-a mutat din Biserica luptătoare în cea biruitoare. Vreme de treizeci și șase de ani, stând în cărucior sau pe patul durerii, a transmis, prin zâmbetul său și prin vocea sa slabă, atât celor din jurul său cât și celor aflați mai departe, cu care comunica prin telefon, optimismul său, răbdarea, stăruința și credința sa. În acest fel înfrunta multele și grelele sale boli (scleroză în plăci și cancer). Iar printr-o activitate demnă de admirat, fiind ajutat și de mulții săi colaboratori și prieteni, a izbutit să biruiască toate încercările care au venit asupra sa. De îndată ce a terminat Politehnica, având specializarea de inginer chimist, a ajuns un bun profesionist și sufletul multor activități filantropice.
Problema sa profesională datorată imposibilității de a se mișca pricinuită de boală, a rezolvat-o prin istețimea și hărnicia sa. S-a ocupat cu aducerea din străinătate a cărților și revistelor științifice, de care se foloseau diferite instituții de știință și universitare. Astfel, având asigurate cele necesare traiului, a înființat o editură, care a oferit societății cărți duhovnicești foarte folositoare, ale unor mari scriitori ortodocși.
Apoi Clement a voit să vină în ajutorul celor care, asemenea lui, erau tetraplegici. Astfel a devenit sufletul organizației filantropice Vitezda, care s-a ocupat cu diferite activități pentru sprijinul, încurajarea și povățuirea celor aflați în nevoi. Această asociație, prin organizarea Liturghiilor și a altelor manifestări cultice, precum și a diferitelor activități recreative, prin editarea revistei cu același nume, însă mai ales prin schimbul de experiență și ajutorarea celor infirmi, a oferit și oferă multe unor oameni care au mare nevoie de dragostea și ajutorul nostru al tuturor.
Astfel, deși a fost infirm, tetraplegic și bolnav de cancer, Clement Stefanidis a desfășurat o activitate socială mai însemnată decât mulți dintre cei sănătoși, iar acum, după ce s-a mutat la viața cea veșnică, pe care a trăit-o încă de aici, va continua prin rugăciunile sale să-i ajute pe frații săi îndurerați.

I.H.K.

* * *
Necrolog

Fratele nostru Clement,
Din partea mult-iubitei tale Vitezda, a membrilor, a bolnavilor, a prietenilor și a lui D.S., îți transmit urarea de rămas bun. Ne vine greu să acceptăm faptul că tu, care cu zâmbetul tău ne-ai fost sprijinitor, tu, care fiind țintuit la pat, erai plin de viață și ne povățuiai pe noi cei care eram, chipurile, sănătoși, ne-ai părăsit.
Știm că te îndrepți spre lăcașul fericirii și al odihnei, acolo unde strălucește lumina feței Aceluia pe Care L-ai iubit atât de mult, lângă Cel Care vreme de treizeci și cinci de ani te-a insuflat prin cuvintele „Îţi este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”
„Îți este de ajuns Harul”, Clement! Și a fost cu adevărat de ajuns, încât îndrăznim să spunem că ne-ai împărtășit din el și nouă, neputincioșilor, prin cuvintele tale, prin Editura Elafos, prin Asociația Vitezda, prin tăcerea ta.
Întotdeauna ai cerut rugăciunile tuturor pentru Vitezda, pentru bolnavii ei, pentru „infirmii ei”. Acum, la rândul nostru, îți cerem să te rogi pentru noi Domnului, Care – suntem încredințați – din dragoste Te-a chemat lângă El. Să te rogi, fratele nostru, să ne învrednicească Dumnezeu să nu uităm niciodată mesajul pe care atâția ani ni l-ai transmis de pe patul durerii, adică propovăduirea credinței, nădejdii și dragostei, așa cum le trăiai: credință neîndoită în Domnul nostru Iisus Hristos, nădejde neclintită și dragoste nefățarnică și fierbinte către El și către oameni.
Fiind încredințați că și pentru mulți alți oameni, sănătoși sau nu, faptul că te-au cunoscut a fost pentru ei o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, te rugăm încă o dată să nu ne uiți acolo unde ai aflat odihnă. Și fie ca Domnul să ne învrednicească să ne întâlnim, când va veni clipa pentru fiecare dintre noi.
Bucură-te, Clement!

H.H.

* * *

Să dea Dumnezeu să mă învrednicesc
 și eu de un asemenea sfârșit!

Mare minune! De la înmormântare m-am întors sau de unde? Am rămas fără grai. Să cânt „Veșnică pomenire”? Mi se părea de prisos. Domnul te-a învrednicit, după umila mea părere, de negrăita bucurie a Împărăției Sale.
„Cu Sfinții odihnește”? Dar și de aceasta suntem încredințați. Pentru ochii mei miopi, viața ta pe pământ a părut un chin și o osteneală fără margini. Așadar, odihnă și ce fel de odihnă?
Deci ce aș fi mai putut spune? Nu puteam să mă rog pentru tine, care ai avut o viață atât de minunată. Aceasta ar fi fost de prisos. Nu pot decât să mă rog și să-ți cer:
„Bunul meu prieten, cel cu inima de aur, știu că nu ne uiți. Roagă-te pentru noi ca sfârșitul vieții noastre pământești să fie precum al tău, să ne vedem iarăși în pământul celor vii și cântând fără încetare Alilulia, în slava și bucuria cea negrăită.
Ce să mai spun? Știu că de obicei, atunci când se duce trupul neînsuflețit de la biserică la mormânt, preoții cântă „Sfinte Dumnezeule”. Pentru tine însă am cântat toți în chip spontan: „Fericită este calea pe care mergi astăzi, căci ți s-a gătit ție loc de odihnă”. Reușită este originalitatea. Nu a fost cântarea aceasta o urare, ci o constatare.

Pangratis K.

* * *
Îl lăuda pe Dumnezeu și în durere

Doxologia este cea care îl înalță pe om. Este ceea ce se întâmplă adesea în sufletele oamenilor, mai ales în momente de liniște și când vântul vieții noastre este prielnic.
Însă însușirea deosebită a sufletelor alese este de a-L lăuda pe Dumnezeu în clipe de durere și încercare, de a descoperi și acolo darurile lui Dumnezeu, care fără îndoială că sunt.
Un asemenea suflet nobil a fost Clement Stefanidis.
Cei ce l-am cunoscut mărturisim că se încredințase cu totul în mâinile Părintelui ceresc.
„Nu înțelegi că Altul le îndreptează?” „Este mâna lui Dumnezeu”, obișnuia să spună.
Când s-a îmbolnăvit și de a doua boală, lucru care s-a întâmplat în același timp cu problemele cerebrale ale iubitei sale ajutătoare, doamna Marula, care i-a fost sprijin vreme de treisprezece ani (după tragedia din Cipru din 1974), atunci s-a neliniștit puțin și cerea cu insistență celor din jurul său să se roage, ca să-i dea Dumnezeu curaj. Însă niciodată nu a cârtit.
Slăbănogul din Evanghelie a rămas paralizat vreme de treizeci și opt de ani, până L-a întâlnit pe Domnul, Care l-a vindecat.
Și Clement a fost paralizat cam tot atât de mult timp. Și a avut o întâlnire tainică cu Iisus, însă nu s-a izbăvit de boală decât după moartea sa.
A dus o viață pilduitoare și vrednică de cinste. Era foarte bucuros să îi ajute pe cei ce sufereau de aceeași boală ca el. Acest om care nu se putea mișca a pus în mișcare zeci de oameni sănătoși și a izbutit să facă atâtea lucruri, încât nici o sută de oameni nu le-ar fi putut săvârși.
Era foarte recunoscător chiar și pentru cel mai mic lucru. Odată mi-a spus:
„Un singur lucru îmi lipsește: putința de a mă mișca. În celelalte privințe sunt împărat”.
Anul trecut la praznicul Nașterii Domnului, când se afla la spital, a venit vorba despre starea jalnică în care se află societatea noastră. El însă nu a judecat pe nimeni, ci numai a spus:
„Și noi suntem de vină”.
Voia să spună că nu facem ceea ce trebuie, pentru ca societatea să primească mesajul cel curățitor al Evangheliei. Peste puțin timp a adăugat ca pentru sine:
„Eu, dacă nu aș fi simțit că Dumnezeu este cu mine, aș fi fost covârșit de încercările vieții”.
Acum a aflat odihnă după atâtea suferințe și i s-a împlinit dorința:
„Aș vrea să pot merge și eu măcar o zi”.
Numai că această zi nu va avea sfârșit!

K. Gh.

•  Un nevoitor al credinței, răbdării și dragostei (I)
•  Un nevoitor al credinței, răbdării și dragostei (II)