Preot Constantin Necula
Cu Moaștele pe superficialitate călcând…
Am aflat, nu de ieri de azi, de preocuparea fundamentală pentru Scriptură a unui jurnalist-vector de imaginație (căci nu cred că Evanghelia lui Sânt N. pe care ne-a propus-o e alta decât imaginație). L-am crezut cinstit în căutare și încă mai admit că nu m-am înșelat. Ca să abată de la grobianismul justițiar al exprimării – e singurul om care ne-a spus public și CNA a admis ca atare că poți să-i spui unui om tâmpit, idiot ori poți face o femeie caricatură de maimuță și asta nu încalcă nicio deontologie profesională – îndreptat împotriva persoanei Patriarhului României a dat-o pe teologie. Brava.
Știm un personaj celebru care, pentru că nu înțelegea nimic din teologia Întrupării lui Iisus Hristos, îl ispitește cu citate teologice. Domnul îl temperează. Arătându-i ferm că nu citarea Scripturii este cel mai de preț mod de a ști ceva despre El. Ci trăirea, citirea ei cu inima. Atunci când o ai. Ultima zbatere de aflare a jurnalistului nostru – altfel o minte sclipitoare, pe care sunt convins că și-ar dori-o mulți și mulți se tem să o piardă din alianțe – este despre Moaște. Veritabil căutător de adevăr, Dumnealui ne-a întrebat „unde scrie în Scriptură despre moaște, despre închinarea lui Hristos la Moaște”. Grea misiune pentru un teolog. Pentru că apoftegma cu piatra și aruncarea ei în apă rămâne valabilă. M-a surprins ingeniozitatea întrebării. Dar nu și auto-răspunsul pe care-l creionează singur.
Am să plec de la prima întrebare furibundă – ce ar face Hristos dacă ar veni azi? Eu îi spun că Hristos vine. Este mereu prezent în viețile noastre. Material, dacă vrea aceasta materialistul care nu crede, vine Trup și Sânge în Dumnezeiasca Liturghie. Ce face? Se dăruiește. Se dăruiește pentru viața noastră. Ne hrănește. Transfuzionează în sângele nostru Sângele Lui. Nu face mofturi filozofice, nu caută inimi care argumentează acid și indecent, ci inimi cuminți și curate. Inteligente și dăruite cu înțelepciune. La coada de la Moaște e simplu. Este cu fiecare pelerin (pentru că fiecare om este chipul Slavei lui Dumnezeu),dar locuiește și în fiecare „schijă” din Moaște. Oamenii știu asta. Unii nu vor să o recunoască. Cei care cred cinstesc Moaștele. Ceilalți le batjocoresc. Eu mă întreb: unde este Hristos? În cinstirea unor eroi sau în batjocorirea lor?
Întrebarea cu închinarea lui Iisus Hristos la moaște e ruptă dintr-o logică SF (genul literar preferat al domnului jurnalist), care scrie remarcabil SF. Pentru că Moaștele aparțin unor persoane care și-au pierdut viața slujind tocmai Împărăției lui Dumnezeu prezentată deplin după Învierea Sa. Asumată ca atare de creștini. Începând generația dintâi după Rusalii – Apostolii nu mor altfel decât asemeni lui Hristos, jertfindu-se pe sine pentru Evanghelie. Asta nu înseamnă că Hristos, Dumnezeu Întrupat, nu iubea pe cei care-i învia. Priviți Domnule jurnalist – dimpreună cu parte din ciracii ideii Voastre – la modul în care Mântuitorul (știți, noi așa îi spunem deseori) înainte de Învierea Sa din morți – Patima sa am remarcat că aproape ați reținut-o – a reacționat la învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), la învierea fiicei lui Iair- colegul nostru preot din Capernaum (Luca 8, 41-56) ori la învierea lui Lazăr cel din Betania (Ioan 11, 1-44). Aici v-aș ruga să citiți și despre reacția lui Iuda la ungerea cu nard de către Maria, sora lui Lazăr, a lui Iisus (Ioan 12, 1-6, scrie nard, nu ulei rânced, refolosit ori aruncat, nard ca semn de cum trebuie prețuit Hristos). I-a redat pe cei înviați familiei și comunității să se bucure de ei, de incredibila experiență prin care au trecut. Nu înseamnă că nu au mai murit. Dar între învierea lor și cealaltă moarte au fost semnul că Dumnezeu e viu. Hristos le vorbește, încurajează familiile lor și le transformă mesele de pomenire (erau prezente și în cultura israelită) în mese de bucurie. Acum știți? Pelerinajul este un drum spre Înviere. Iar Dumnezeu îți iese în cale. El este Pelerinul dintâi.
Aș vrea însă să vă rog să mai citiți, după ce terminați cu răsfoitul Noului Testament, încă o dată cartea Faptele Apostolilor și epistolele pauline (ale Sfântului Apostol Pavel). Pentru că, de obicei ne uimiți spunându-ne cât de lipsiți de cultură suntem creștinii, vă propun să o faceți în original, în greacă în speță. Ca să surprindeți subtilitățile logice. Veți afla acolo episoade vrednice de reținut din istoria moaștelor pe care îndemnați cu lejeritate să nu le băgăm în seamă. Apoi, pentru că știu cât de mult vă place istoria, vă îndemn să citiți Actele Martirice (avem o excelentă traducere în limba română), precum și viețile unora dintre sfinți (le veți afla în Sinaxare – sunt la îndemnă în Minee ori publicate separat, orice credincios vă poate îndruma). Dacă părerea Dumneavoastră este să ne ștergem istoria doar ca să vă simțiți bine nu înseamnă că și aveți musai dreptate. Ci doar că ne cereți să ștergem istoria. Vă pot indica, dacă vreți cu adevărat o informare corectă, acele volume din PSB (colecția Părinți și Scriitori Bisericești) – sunt în limba română câteva zeci de volume, dar dacă vreți există și în limba greacă ori latină (Patrologia Migne), în franceză ori chiar engleză și italiană – unde puteți afla zeci de pătimiri pentru Hristos, zeci de înfierări și arderi prin care ideologicul a rupt viețile creștinilor de viața aceasta, dar le-a deschis-o pentru Împărăție. Sunt mii de pagini de documente. Să spunem că nu există? Despre acești frați ai Lui spune Hristos că moștenesc viața veșnică. Pentru că în fiecare dintre ei se îndeplinesc Fericirile (Matei 5, 3-12 ș.u). Și, Vă rog să mă credeți, niciunul nu moare sau, dacă admiteți, nu devine moaște, fără ca Hristos să fie de față. Cazul Sfântului Ștefan este elocvent. Și e în Scriptură (Faptele Apostolilor 7, 52-60). Recitiți, rogu-Vă, cum îl zărește el pe Hristos (F.Ap. 7, 55). Puteți să nu credeți, să vă îndoiți. Dar textul e acolo!
Aș aduce povestea mai aproape. Ca să nu Vă plictisesc. Știu cât de prețios Vă este timpul. Acum ceva ani am fost de partea dumneavoastră când niște oameni cu credință strâmbă și suflet tulburat au lovit în monumentul funerar al părinților – dacă nu mă înșel. Am admirat atunci cât de mult țineți la monumentul prezenței lor celei dincolo de moarte. Vă întreb, fără niciun gând altul, cum ar trebui să reacționeze oamenii când este lovit cu bocancul în monumentul celor care-i protejează și ei simt asta de dincolo de moarte? Poate că Dumneavoastră nu credeți. Dar ei? Să înțeleg că putem arunca în drum toate mormintele eroilor Țării? Putem lăsa ciolanele sfinte ale ostașilor români să fie în continuare prilej de hrană haitelor politice, aruncate dintr-o parte în alta pe tarlaua cu gunoi a istoriei? Să înțeleg că trebuie arse toate dovezile rezistenței anti-ideologie (oricare ar fi ea, dacă ucide sufletul) și dărâmate și șterse toate urmele vreunei martirizări? Oare nu asta se întâmplă în ultimii ani și de aici ni se trage? De la risipirea urmelor de martiri?
Știu. Veți descoperi alte teme de teologie la care să vă atașați. Ne veți descrie cele pe care, credeți-mă, le știm foarte bine și căutăm să le trăim cei mai mulți dinte noi. Și când nu ne ies cumpătat, le pocăim. Sunteți iubitor de logică. Generalizarea nu face bine acestei iubiri. Iar personalizarea cu orice preț, fără argumente ține de penibil. Pot să vă pun și eu o întrebare? Un om care crede că alți oameni sunt vite și sunt vrednici de dispreț, pentru care parte din poporul căruia-i vorbește sunt vite și idioți mai poate fi numit jurnalist? Îmi arătați și mie unde scrie în documentele fundamentale ale jurnalismului ori în Constituție dreptul de a jigni, de a ucide prin cuvânt? Să nu vă dați martir la riposta unor oameni. Mucenic ori martir este numai acela care asumă viața în numele lui Iisus Hristos, Domn și Dumnezeu. Restul suntem rămășițele măreției ambițiilor noastre (Seneca) așezate pe roastul politic al zilei… Și e păcat… Vă rog să mă iertați dacă vi se pare prea personal textul. Dar atât mi-a îngăduit inima să vă scriu. Cu durere și cu dragoste…
