Aveam 20 de ani, îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor studenți arabi, cărora le spusesem că sunt medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi, m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență. N-am știut să-i răspund, am improvizat ceva din Platon, dar arabii s-au prins că-i mințeam și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.
După ce-am zăcut două nopți, a treia zi m-am dus la Biserica studențească, să capăt de pomană. Era în Duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. „Terminați cu poveștile astea”, a zis preotul, la predică. La sfârșitul slujbei, femeile au împărțit de mâncare. Mi-au dat și mie o pungă cu drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.
Mă pusesem la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat cu sticla de vin, dar din prag mă privea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios, de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.
„Nu te supăra, domnul meu”, a zis cocoșatul. Avea un aer ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos o bucată de pâine și mi-a întins-o. „Domnul meu, am pâinea asta, da’ nu pot s-o mănânc goală, nu merge pe gât. N-ai ceva să pun alături?”
Și a încremenit privindu-mă țintă, cu bucata de pâine în mână, ca și cum el îmi oferea de pomană. „Cum ai intrat aici”, m-am mirat, „e un cămin studențesc”. A ridicat din umeri. „Aici mi s-a făcut foame.”
Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar, când să-l alung, mi-am amintit că sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice suferință. Așa că i-am spus să intre și l-am anunțat că o să mâncăm împreună. „N-am mare lucru”, l-am prevenit.
Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră, stârnind un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. „Lasă parpalacul pe tine”, i-am spus preventiv. Eram totuși mulțumit că făceam un lucru bun, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul ce era pe masă și s-a oprit la sticla cu vin.
I-am turnat un pahar, mi-am turnat și mie. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. „De sufletul lui bunelu’”, i-am zis. „Bodaproste”, a dat el paharul peste cap, scuturându-se de acreala băuturii. „A fost om bun”, a oftat, servindu-se cu cozonac.
„De unde știi”, am zâmbit eu, „doar nu l-ai cunoscut”. „Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană. Se spune un cuvânt bun despre răposat.” „A fost preot”, zic. „De unde ești?” „De la țară”, zice, „dintr-un sat”. „Și ce faci la oraș?” „Ce să fac, cerșesc. Am o pensioară, da’ nu-mi ajunge. Am pierdut autobuzul, mai am unul abia diseară.”
„Așa, deci, ai pensie. Da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta?” „Profesor de franceză”, zice. Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură, printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă lase cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. „Și mai știi franceză?” „Păi am fost profesor”, ți-am spus.
Căutam în minte să-l întreb ceva, însă nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care le mai recitam singur prin casă. Conștient că eram deja ridicol, m-am străduit să le pronunț cât mai corect. „Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi și mie cine-a scris asta: Les sanglots longs / des violons / de l’automne / blessent mon coeur / d’une langueur / monotone”.
„Verlaine”, domnul meu, a răspuns pe loc. Și a continuat poezia, în timp ce se concentra să decojească un ou: „Tout suffocant / et blême, quand / sonne l’heure, / je me souviens / des jours anciens / et je pleure”.
„Cum ai ajuns în halul ăsta”, l-am întrebat. „Ce cauți, după ce te uiți?” „Niște sare, dacă se poate.” I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și culegea firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.
„Din cauza băuturii”, zice. „De fapt, ca să-ți spun drept, am probleme cu capul.” Ce fel de probleme? „Probleme.” Și a fluturat mâna în dreptul tâmplei. „De la un tangou de Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcasem, făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor: și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am vrut să mai plec nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut și, de-atunci, nu m-am mai oprit. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?”
Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. „Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te părăsise.” A clătinat din cap, dezamăgit. „Eram sigur c-ai să te gândești la asta. Dar nu femeile sunt cel mai important lucru pe lumea asta.” „Atunci? Despre ce era tangoul acela?”
A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. „Mulțumesc, nu mai merge. Pot s-o iau cu mine?” I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. I-am mai dat un ou roșu și o bucată de drob. Cerșetorul le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece.
„De sufletul lui bunelu’”, am zis în urma lui. „Dumnezeu să-l ierte, a fost om bun.” S-a oprit în ușa deschisă, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin.
„Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a apucat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. Mi-amintesc că un bătrân făcuse pe el. Plângea și tot repeta să-l iertăm. În urma noastră s-a năpustit un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care mă ținea de mână și i-a urlat în față: Părinte, ieși afară, fugi, c-aici o să fie iadul. Omul a ezitat doar o clipă, apoi m-a tras după el. Am trecut strada și ne-am aruncat în iarbă. Mi se părea că printre explozii îl tot auzeam pe bătrânul acela plângând și cerându-și iertare, până ce șuieratul unei bombe i-a înghițit bocetul. Când s-a terminat, omul care încă mă strângea de mână a ridicat fruntea din iarbă și mi-a șoptit: Acela n-a fost un infirm.”
„A fost un Înger”, am zis eu. „De unde știi?”, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund: „Chiar de la omul care te-a ținut de mână”. Dar, uneori, e mai bine să lași lucrurile în aer. „Din povești”, am zis. „Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm.” „Sau al unui cerșetor, domnul meu”, a râs el.
Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.
Preot Ioan-Florin Florescu
Sursa: http://ioanflorin.wordpress.com.
