Preot Alexandru Lungu
Câteodată mă rușinez de cât de multe motive găsim să amânăm rugăciunea. Îmi scrie acum câteva zile un băiat care lucrează pe tir. Face în fiecare săptămână curse internaționale, practic mai mult conduce, iar când nu o face în mod normal trebuie să se odihnească. Mai ales în pauzele de noapte. Însă zilele trecute îmi lasă un mesaj și îmi spune că el mereu între pauze citește rugăciuni, la care adaugă și câțiva psalmi din Psaltirea lui David. Se simțea vinovat că a început această rânduială fără binecuvântare și îmi cere mie să i-o dau.
Adică această categorie de oameni pe care mulți îi blamăm uneori, care par mereu grăbiți în trafic și uneori agresivi. Printre ei, totuși se ascund unii care se pare că au o viață de rugăciune care ne rușinează pe noi ceilalți, care seară de seară dormim în așternuturile noastre curate și uneori și un Tatăl Nostru abia dacă îl mai rostim.
Cred că Dumnezeu ține lumea nu doar pentru psaltirea care se citește fără încetare în mănăstirile athonite. Cred că uneori mănăstirea poate să se regăsescă și într-un cap de tir, unde un șofer simplu, alege să-și jertfească puțina pauză pentru a vorbi cu Dumnezeu. Sus inimile!
