Preot Ioan Istrati
O să vă spun ceva care va supăra pe mulți.
Ecranul e o construcție demonică. E un surogat de întâlnire, nechezol de întrupare, simț antitactil, celebrare a neființei. E formă lipsită de substanță, chip fără fire, reconstituire iluzorie a persoanei ca personaj. E spectacolul de lumini și pixeli care nu va putea înlocui niciodată îmbrățișarea mamei.
Știu, e inevitabil, e ubicuu. Nu e. Dumnezeu e ubicuu. El e pretutindeni. El e sine qua non.
Sărutul, atingerea, iubirea, lacrima, șoapta, zâmbetul, picătura de cer izvorâtă în ochii celui drag, nu trec prin sticlă. Nu se întrupează în pixeli. E un fake uriaș, asemănător, omiousios, insesizabil. Dar un fake.
Demonul e cel fără de chip care ia toate chipurile, inclusiv cel de Înger de lumină pentru a ne pierde. El e fără substanță, fără fire, nefiresc, neîntrupatul, împielițatul fără trup. El e imaginea fără noimă, chipul fals, pornografie a lumii, spectacol al neființei, domn al nimicului.
Nu putem renunța total la ecran.
Dar putem limita accesul copiilor noștri și al nostru la el.
Putem ieși în natură, putem insipra mireasma de tămâie a unei Biserici, putem săruta un Sfânt în cer, cinstind o Icoană a lui, putem gusta pe Dumnezeu întreg în Euharistie. Putem face câteva metanii ca sport al sufletului prăbușit în iubirea lui Dumnezeu și înviat în noul eon. Putem îmbrățișa pe cei din jurul nostru. Putem privi în zare, la orizont, acolo unde zace frumusețea ascunsă a lumii. Putem sprijini o bătrânică pe scări și simți umilința iubitoare a strămoșilor. Putem dărui unui copil un cornuleț și vedea bucuria pură, țâșnind din izvorul inimii lui. Putem fugi într-o pădure, unde vom sărbători viața, prin liturghia gâzelor și păsărilor. Putem tăcea lângă mormintele bunicilor și asculta respirația sufletelor lor în frunzele copacilor. Putem să ne rugăm dintr-o cărticică veche și inima noastră să zboare dincolo de lanțurile imaginației vizuale.
Putem.
Vă rog, mai ușor cu ecranele.
