Despre insula Cipru s-au țesut nenumărate povești și s-au scris pagini întregi de istorie și admirație. Este un loc încărcat de o frumusețe aparte, care atrage privirile celor fascinați de peisajele sale încântătoare și de farmecul său legendar. Din vremuri străvechi și până în prezent, Cipru a fost râvnit nu doar de cei care i-au apreciat splendoarea, ci și de cei care, deși cu intenții felurite, nu au putut ignora statornicia insulei, bogăția istoriei sale și minunile care s-au petrecut aici, atât în trecut, cât și în zilele noastre. Există însă și o perspectivă mai profundă, o privire ce scoate la lumină nu doar frumusețea naturală, ci și sufletul său istoric și spiritual, ce a dăinuit peste veacuri.
Pentru creștini, insula Cipru este un pământ al Apostolilor, al cuvintelor Evangheliei, al mărturisirilor, încă din veacul întâi după Hristos, dar și al încercărilor ori prigoanelor care, din nefericire, continuă până astăzi. Un călător care pășește pe aceste meleaguri, doar ascultând cuvintele unui ierarh, preot sau monah, va simți o tristețe tăcută, dar profundă. Sub fiecare slovă se ascund suferințe și încercări, ce își au rădăcinile încă din vremurile Apostolilor, când primii martiri, evanghelizați de aceștia, au cunoscut prețul credinței. Acele dureri adânci, care au modelat sufletul acestui loc, nu s-au stins, ci continuă să persiste până în zilele noastre, ca un ecou al unui trecut plin de jertfe, dar și de speranță, ce dăinuie peste timp.
Sunt bucuros că am revenit ca pelerin în aceste locuri, fiind încântat să revăd mănăstiri cu o preafrumoasă și bogată istorie, unele dintre ele cu peste 1.000 de ani de existență, din vremea Comnenilor, cum este cea mai cunoscută așezare monahală din insulă, Mănăstirea Kykkos, înnoită într-un mod special prin osârdia unui monah din obștea ei, Macarie al III-lea, ajuns Arhiepiscop al Bisericii Ciprului și președinte al insulei.
Deși ciprioții nu sunt menționați în mod explicit în Faptele Apostolilor, tradiția eclesială locală îi consideră printre cei prezenți în Ierusalim la Cincizecime, conform informațiilor oferite de Arhiepiscopul Gheorghios, care păstorește Biserica Ciprului din anul 2022.
Ei au ascultat cuvintele Sfântului Apostol Petru, cel inspirat de Duhul Sfânt, și au adus în pământurile lor învățăturile Evangheliei, vestind ce au văzut cu ochii lor în cetatea în care Mântuitorul lumii le-a vorbit tuturor despre marea putere a iubirii și a rugăciunii în fața urii și a nedreptăților înfăptuite în întreaga lume.
De asemenea, Arhiepiscopul Ciprului a amintit cu dragoste despre credința poporului său, știut fiind faptul că, în vremea persecuțiilor din Ierusalimul primului veac, o parte a ucenicilor Mântuitorului și a Apostolilor au plecat spre Damasc, iar alții s-au îndreptat spre Cipru. După Înălțarea Mântuitorului la Cer, pe această insulă, au propovăduit Barnaba, unul dintre cei 70, apoi Apostolul Pavel, care fusese coleg cu el la școala lui Gamaliel, și, în cele din urmă, Evanghelistul Marcu.
În urma predicii Sfinților Apostoli Pavel, Marcu și Barnaba, au apărut primele comunități creștine din insulă. La puțin timp după atestarea acestora, apar și mărturii despre întâiul Mucenic, unul dintre episcopii locului, Sfântul Iraclid (Eraclideos), pătimind în anii 60 ai veacului întâi. Am ajuns la mormântul lui, aflat nu prea departe de Nicosia și de Tamasu, vechi cetăți ale insulei.
În Cipru se poate vorbi despre marea și adevărata prietenie pe care Fiul lui Dumnezeu a arătat-o față de Lazăr din Betania, înviindu-l din morți după ce stătuse în mormânt patru zile. Când a ajuns în Betania, în fața mormântului unde era fratele surorilor Marta și Maria, Mântuitorul a lăcrimat. Au spus atunci iudeii: „Iată, cât de mult îl iubea” (Ioan 11, 36).
Izgonit din locurile sale din pricina urii față de Fiul lui Dumnezeu, Lazăr a ajuns în Cipru. Aici a fost hirotonit Episcop de Kition și a trăit ultimii ani ai vieții propovăduind tuturor cuvintele pe care le-a auzit de la Iisus Hristos. Tradiția ne spune că el, cel care se întâlnise cu moartea și revenise la viață, nu a mai zâmbit niciodată. Avea să treacă însă din nou prin moarte pentru a se întâlni cu dumnezeiescul său Prieten, Mântuitorul Hristos, Care lăcrimase pentru el, fapt pentru care Lazăr și-a dedicat ultimii ani slujirii cuvintelor vieții veșnice. Tradiția din insulă spune că Evanghelistul Ioan și Maica Domnului l-au vizitat pe Lazăr, neuitând fidelitatea lui față de Fiul lui Dumnezeu, Care Se făcuse Om din iubire față de oameni.
Vremurile au continuat să aducă asupra acestor locuri bucurii, dar și tristeți, deopotrivă. Biserica Ciprului era mult apreciată în primele veacuri. Împărăteasa Elena a construit aici o mănăstire și a dăruit noii ctitorii de la Stavrovouni („Crucea de pe munte”) un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de la Ierusalim. De altfel, insula este foarte aproape de Țara Sfântă. În câteva ceasuri, o corabie bună face legătura între cele două prea frumoase ținuturi.
Împărăteasa Elena, Împăratul Constantin, Împăratul Justinian și mulți dintre conducătorii bizantini au arătat față de Cipru – și cu precădere față de Biserica sa – o deosebită atenție.
La Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431), Biserica Ciprului și-a dobândit autocefalia, devenind una dintre primele Biserici locale din lume, chiar înaintea Patriarhiei Ierusalimului, care a primit mai târziu acest statut.
Când au năvălit arabii, apoi cruciații, venețienii și, mai târziu, turcii, insula avea să treacă prin grele încercări. De multe ori a cunoscut cruzimea piraților sau puterea focului și a urii, dar a mers mai departe, păstrând în tezaurul ei credința primită de la ucenicii Mântuitorului și jertfa martirilor, care continuă și astăzi.
În cuvântul pe care ni l-a adresat, plin de regrete și temeri, Arhiepiscopul Gheorghios ne-a cerut să ne rugăm pentru Biserica pe care o păstorește.
Mi-am amintit că același apel a fost făcut în Catedrala Mitropolitană din Iași de unul dintre înaintașii săi, Arhiepiscopul Hrisostom I (1977-2006), în timpul vizitei sale în Moldova, în anul 1995. Mesajul său, de o emoție covârșitoare, m-a impresionat profund, poate chiar mai mult decât cel de acum. Cu lacrimi în ochi și cu o voce încărcată de durere, Arhiepiscopul Hrisostom I le-a cerut atunci tuturor celor prezenți – cler și credincioși deopotrivă – să se roage pentru Biserica martiră a Ciprului. Acele lacrimi au adus o adâncă solemnitate în aerul catedralei, evocând suferințele nespuse ale insulei, dar și speranța care trăiește prin rugăciune și solidaritate creștină.
În partea ocupată a insulei, multe lăcașuri sfinte s-au dărâmat, numeroase mănăstiri sunt închise sau aproape părăsite, unele Biserici au nevoie de reparații, iar multe zidiri sfințite au fost transformate în case sau în localuri, fără a-și mai arăta frumusețea în vremea noastră.
Am trăit acest sentiment mai cu seamă în locul unde a fost îngropat Apostolul Barnaba. E drept că Μoaștele lui au fost luate de cruciați – pe care ciprioții îi numesc stavrofori – în urmă cu vreo mie de ani și duse în diferite locuri ale lumii, cea mai mare parte a Μoaștelor sale aflându-se la Roma. Însă locul unde a propovăduit Evanghelia și unde a fost îngropat a rămas pustiu… Mitropolitul de la Paralimni, Vasilios, ierarh răbdător și mult iubitor, primește uneori, după insistente cereri, îngăduința de a sluji, el sau vreun preot, la mănăstirea în care ploile și vânturile lasă tot mai multe urme. În ultima perioadă, Arhiepiscopia Ciprului întreprinde intense demersuri pentru redobândirea statutului inițial, cel de dinainte de ocuparea zonei amintite.
Stând pe țărmul Mării Mediterane, am privit valurile care se izbesc necontenit de maluri, indiferent de vreme – fie când soarele strălucește senin pe cer, fie când frigul își face simțită prezența. Atunci am realizat că insula Cipru, aflată în inima acestei mări, este mereu scăldată nu doar de valurile nesfârșite ale apei, ci și de valurile de lacrimi, de tristețe și suferință care o însoțesc de-a lungul istoriei sale zbuciumate. Sunt lacrimile slujitorilor Bisericii și ale creștinilor statornici, în al căror strigăt se întrezărește nădejdea că Dumnezeu va privi la învolburata istorie a acestui ținut, dându-le puterea și răbdarea de a îndura ostilitățile prezente și viitoare, pentru a păstra nestinsă candela credinței dreptmăritoare.
M-am bucurat, de asemenea, să observ o revigorare a vieții duhovnicești din multe locuri ale insulei, mai ales de la mănăstirile Machairas, Aghiou Prodromou – „Sfântul Ioan Botezătorul Mesa Potamos”, Kykkos, Sfântul Irakleidios și altele. Am văzut în Mitropolia de Lemesou (Limassol) și în alte locuri nenumărate Βiserici de o mare frumusețe, construite în ultimii ani, multe dintre ele având dimensiuni de catedrală. Mi-a mărturisit cineva că cea mai mare Βiserică din lume închinată Cuviosului Paisie Aghioritul se află la Lemesou și, de asemenea, am observat dragostea monahilor și a preoților din această zonă față de părinții athoniți, Cuvioşii Iosif Isihastul, Efrem Katunakiotul, Daniil din Katunakia, Paisie Aghioritul, Ieronim Simonopetritul, dar și față de Sfinții români pe care i-am întâlnit pictați în mai multe Biserici și mănăstiri. Ce sentiment minunat poți avea văzându-i pe Cuvioșii Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Sofian Boghiu zugrăviți în unele Biserici și mănăstiri, la fel și pe Dionisie și Ioan de la Colciu, pictați și ei în noile lăcașuri de cult care s-au înălțat ori restaurat!
Plină de învățăminte rămâne mărturisirea Înaltpreasfințitului Mitropolit Atanasie Nikolaou, care, la ultima noastră întâlnire, unde au fost prezenți vreo douăzeci de preoți români, chemați de Înaltpreasfinția Sa la Reședința mitropolitană, a avut cuvinte de aleasă cinstire pentru monahii români din Muntele Athos, evocându-i în mod special pe cei doi părinți de pe teritoriul Mănăstirii Vatoped, de la Chilia „Sfântul Gheorghe”-Colciu, Dionisie și Ioan.
Despre Părintele Dionisie spune că l-a cercetat de multe ori, o dată cu un grup de monahi cărturari din Athos, înaintea cărora bătrânul sihastru român s-a smerit, nedorind să spună vreun cuvânt la vizita lor. Mitropolitul mărturisește că, de îndată, locul acela s-a umplut de o mireasmă nemaiîntâlnită. Din amintirile lui aflăm că nu a fost singura situație de acest fel. Lucrurile acestea au fost adeverite și de alți pelerini români și străini care au vorbit și despre alte astfel de întâlniri cu bătrânul Dionisie.
Surprinzătoare însă a fost mărturisirea Mitropolitului Atanasie despre un călugăr român aproape necunoscut, care a trăit în Kareia, capitala Muntelui, purtând numele Enoh. Amintirile ierarhului îl zugrăvesc pe Enoh ca pe un monah fără pată, lipsit de răutate, complet desprins de grijile lumești. În momentele cele mai grele, cum a fost acela al cutremurului care a zguduit Tesalonicul, când mulți fugeau din calea prăbușirii clădirilor și își pierdeau viețile, el a rămas neclintit în credința sa. În timp ce alții își căutau scăparea, monahul a stat neînvins, mustrându-i cu asprime pe frații săi care, cuprinși de teamă, doreau să fugă, considerând că frica lor era semn de necredință. Figura sa devine astfel un simbol al curajului și al încrederii absolute în voia divină, un exemplu de statornicie în fața încercărilor care zguduie nu doar pământul, ci și sufletul. Le-a spus atunci: „Dacă Dumnezeu vrea ca Enoh să moară, Enoh va muri. Dacă Dumnezeu va hotărî să trăiască, atunci va trăi”. Celui care îl sfătuise să se depărteze de zonele care puteau fi primejdioase i-a spus că este necredincios… Enoh se afla acolo, grav bolnav, pentru un consult medical.
O întâmplare din vremea studiilor Mitropolitului la Tesalonic ni-l prezintă pe Enoh adus de urgență la spital, pe când se afla în pericol de moarte. La internare, medicul i-a interzis să coboare din pat. După plecarea medicului, Enoh i-a cerut ierodiaconului (pe atunci) Atanasie să îi aducă ziare. Acesta l-a întrebat: „De ce îți trebuie ziare, întrucât nu știi să citești grecește?”. După insistențe, i s-au adus ziarele cerute. Le-a așezat pe jos și a început să facă metanii, iar cei care l-au văzut i-au spus: „Poți oricând să faci infarct sau să îți creezi dificultăți”. El nu a încetat și nici nu i-a permis doctorului să efectueze analizele medicale amănunțite, spunându-i că nu își lăsase rasa de mulți ani și nici acum nu era de acord să se dezbrace în spital. În aceste condiții, a revenit repede în Muntele Athos, preferând rânduiala monahală, în locul cercetărilor medicale.
Deși a fost prima dată când am ascultat mărturisiri despre acest om, sunt convins că monahul Enoh a fost un personaj remarcabil, despre care Mitropolitul mi-a spus, cu toată sinceritatea, că era Sfânt.
Amintirile și experiența athonită ale Mitropolitului Atanasie au revigorat mult eparhia sa, care desfășoară o activitate misionar-filantropică impresionantă. Mitropolia asigură cazare și masă pentru aproape o mie de studenți, mulți dintre ei din țări defavorizate. De asemenea, se îngrijește de cei bătrâni și bolnavi, îndeamnă preoții să lucreze cu tinerii, organizează festivaluri și concerte care pun în evidență muzica psaltică și cântările tradiționale cipriote, înfăptuind un adevărat reviriment duhovnicesc, dincolo de construcțiile eclesiale des întâlnite.
Prezența în Bisericile eparhiei este uimitoare, deși în cea mai mare parte a anului, din pricina căldurilor foarte ridicate, în duminici și sărbători, slujbele încep îndată după ora 6:00 și se termină cel târziu la ora 10:00.
Dincolo de valurile și lacrimile prezente în Cipru, păstrăm nădejdea că Biserica de aici își va afla drumul spre limanul cel liniștit al mântuirii, fiind încredințați că, sub cerul Ciprului, Mântuitorul Hristos, Soarele dreptății, va trimite binecuvântare, ajutor și har.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
