Mai plăcut răsună, în urechile Domnului,
bătaia surdă în piept, cu pumnii, a vameșului
decât zornăitul monedelor aruncate
în cutia milei de către fariseu…
În această Duminică de la începutul Triodului, Biserica ne pune înainte pilda Vameșului și Fariseului. Dar mai întâi de toate, ce este o pildă? Este o învățătură simplă, sub forma unei povești cu tâlc. Și Mântuitorul a recurs, pe toată durata lucrării Sale, la nenumărate pilde – 35, mai precis – pentru a le comunica oamenilor sensul noii Sale învățături.
Hristos pune față în față două tipologii, aparent opuse ca semn al virtuții și al păcatului. Mai precis, un fariseu – om al Legii divine, om al moralității afișate, om drept și slăvit de alții – și un vameș – om al fărădelegii sau al legii abuzive, om al imoralității, disprețuit de alții. Așadar, o diferență ca de la cer la pământ între cei doi, diferență de ale cărei avantaje era conștient doar unul din ei: fariseul. Diferență pe care se și baza îndreptățirea lui ca bărbat virtuos în ochii altora, ca ființă superioară prin viața morală la care ajunsese. Da, respecta codurile Legii vechi, însă era o Lege care, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni, nu mântuia pe nimeni. Rostul Legii vechi era de a conștientiza păcatul, forma lui de manifestare. Dezlegarea de păcat însă nu se putea realiza în acele vremuri, de către nimeni.
Poate și de aceea vameșul se bătea cu pumnul în piept, cerând îndurare lui Yahwe, nefiind convins că o va primi. Poate și de aceea, fariseul era sigur pe sine, fiind încredințat de viața lui fără prihană, disprețuindu-i pe ceilalți. Dar așa, s-a făcut pe sine Dumnezeu, s-a pus singur pe soclul îngâmfării, al suficienței. Nu pe Dumnezeu Îl slăvea, ci pe el însuși, mândru foc că dona 10% din veniturile sale Templului. Dar oare lui Dumnezeu Îi trebuia mărunțișul fariseului? Sau moneda forte a lacrimilor de pocăință, de străpungere a inimii?
Răzvan Bucuroiu
