Se povestește într-o carte veche că un tată și cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl și fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu niște oameni care i-au luat în primire, zicându-le: „Ce oameni prosti, își rup încălțămintea și picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”.
Atunci, tatăl se sui pe măgar și plecă. Curând se întâlniră cu alți călători care i-au luat și aceia în râs: „Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborî și sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alți călători. Văzându-i, aceștia spuseră: „Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creștere bună? Iată, bătrânul merge pe jos, iar fiul său călare pe măgar“.
„Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceștia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câțiva pași și alți oameni pe care-i întâlniră ziseră: „Ia, uitați-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoși merg călare pe un biet măgar!”.
„Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceștia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una!”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn și, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate și porniră cu el la drum.
Când se întâlniră cu alți călători, aceștia începură să râdă de ei ca de niște nebuni. Și fiindcă n-a mai fost chip, se spune în povestire, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-o râpă, într-un râu și s-a întors acasă fără el, numai să scape de gura lumii.
