Maria, departe de cele înveselitoare ale lumii și statornică în hotărârea sfântă de a deveni monahie, continua cu acrivie călătoria ei duhovnicească. De aceea Domnul Cel preabun și bogat împărțitor de daruri a rânduit ca încă din tinerețe să trăiască anumite fapte minunate, pentru dobândirea de folos duhovnicesc și sprijin în nevoința ei duhovnicească. Într-o dimineață, în timp ce mergea la lucrul ei, i-a apărut înainte diavolul și i-a spus:
– Ah, ce ți-aș fi făcut, dacă nu țineai ceea ce ai în mână!
De atunci rostea și mai mult Rugăciunea lui Iisus și ținea în mână metanierul. Iar dacă nu avea metanierul cu ea, apuca haina cu degetele ei și o freca, ca și cum ar apuca boabele metanierului, astfel încât partea aceea a hăinuței s-a stricat.
Odată cu trecerea timpului, situația grea pricinuită de sărăcie se înrăutățea continuu. Maria se rușina să ceară ajutor pentru a face față obligațiilor și astfel, ca să nu sufere cel puțin fratele ei de foame, în jurul anului 1935 a hotărât ca să-l trimită pe Gheorghie la un unchi al lor din Langada, lângă Tesalonic. Ea nu a mers ca să nu-l îngreuieze. A rămas singură, numai cu ocrotirea și nădejdea în Hristos și Maica Domnului. Fratele ei a plecat curând de la unchiul său și a locuit la nașul său din Tesalonic vreo cinci-șase ani, unde a făcut și Școala primară. În această perioadă Maria nu avea nici o știre despre el și neliniștea ei pentru viața lui era atât de mare, încât se gândea să ceară să se facă parastas pentru el, crezând că fratele ei nu mai trăiește. Mai înainte de aceasta a cerut să se săvârșească o Dumnezeiască Liturghie întru pomenirea Sfântului Mina, după care, în mai puțin de o săptămână, a primit o scrisoare de la el. Gheorghie i-a scris că o mână nevăzută, pe neașteptate, l-a îndemnat să-i scrie o scrisoare și că în curând se va întoarce lângă ea. După ce s-a întors din Tesalonic, fratele ei a rămas pentru puțină vreme în Volos, apoi a coborât în Atena pentru a căuta de lucru. Maria l-a sprijinit financiar și moral pe Gheorghie, mergând și ea din când în când în Atena ca să-l ajute.
În feluritele greutăți care se iveau, Maria cea evlavioasă se ruga să nu-i părăsească mila lui Dumnezeu și să se găsească un om care să-i ajute. Iar Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, a trimis un om bogat și evlavios, de origine greacă din Egipt, urmaș al familiei Ambet[1], care i-a ajutat foarte mult pe grecii din Egipt și care a contribuit foarte mult la construirea Spitalului „Sotiria” din Atena, pentru tratarea oamenilor care sufereau de tuberculoză. Așadar acest om „trimis din Cer”, așa cum l-a numit cu recunoștință Stareța, i-a sprijinit mult. L-a ajutat pe Gheorghie să studieze contabilitatea și limbi străine, iar apoi să găsească de lucru la palatul regal.
Maria păstra vii în memoria sa ultimele cuvinte ale tatălui ei că „se va găsi o mână tare care să-i ocrotească pe copii” și întotdeauna avea încredere în Purtarea de grijă a lui Dumnezeu în toate greutățile vieții ei. Așa cum a spus mai târziu, ea și fratele ei au cunoscut, cu Harul lui Dumnezeu, numai oameni buni, care i-au ocrotit, i-au sfătuit și le-au arătat multă dragoste, ca și cum ar fi fost părinții lor.
O persoană duhovnicească foarte importantă, care i-a ocrotit ca o mamă și a avut un loc deosebit în viața ei, în anii nevoinței ei în lume, dar și după ce a devenit monahie, a fost Victoria Moraitu (1887-1984). Este vorba despre cuvioasa mamă a Starețului nostru, Părintele Efrem, cu care Maria avea același duhovnic. Victoria trăia profund duhovnicește, iar mai târziu a devenit și ea monahie, primind numele de Teofana. Duhovnicul lor le spunea adeseori: „Pe toate la un loc să vă pun, nu faceți cât Victoria”. Fiindcă Maria era orfană, Victoria o sfătuia și se interesa și de nevoile ei materiale. Când Maria se întorcea de la lucru și o vizita pe mama Starețului nostru, aceea de multe ori îi dădea de mâncare, iar dacă nu trecea pe la casa lor, i-o trimitea prin Starețul nostru, fiul ei, pe atunci mirean cu numele Ioan. Despre legătura Stareței cu mama sa, Starețul nostru ne spunea: „În perioada când Stareța lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea, încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…”. Maria mergea adeseori la casa Victoriei, citeau și făceau regulat rugăciuni de toată noaptea cu multe lacrimi și metanii. Avea mult respect și evlavie față de persoana ei și o socotea pe Victoria drept mama și stareța ei.
În aceeași perioadă, cu puțin înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, duhovnicul Mariei, printre fiii săi duhovnicești din Volos, avea și câteva copile virtuoase, care trăiau ca monahii în lume. La fel și Maria, deși trăia și lucra în lume, iubea asceza și se dăruia cu acrivie nevoințelor și îndatoririlor petrecerii monahale, pe care din copilărie o dorea. Participarea nelipsită și în umilința inimii la Dumnezeieștile Slujbe, privegherea făcută acasă, metaniile, Rugăciunea minții, studierea textelor hagiografice și patristice și cinstirea Sfinților, toate acestea constituiau bucuria sufletului ei tineresc. Aceeași lucrare după Dumnezeu aveau și celelalte surori duhovnicești ale ei. Se îndeletniceau zi și noapte cu Rugăciunea minții, cu contemplarea Raiului și cu pomenirea morții. După Dumnezeiasca Liturghie luau anaforă și plecau fără să vorbească deloc între ele, ca să nu piardă rugăciunea și Harul lui Dumnezeu.
În fiecare an Maria împreună cu surorile ei duhovnicești mergea în satul Sfântul Lavrentie – Piliu, la prăznuirea Sfântului Apostol cel Nou. La Biserica Sfântului stăteau trei sau mai multe zile, rugându-se și priveghind. Acolo venea mulțime de pelerini din diferite părți ale Greciei, mulți dintre ei fiind bolnavi și cerând tămăduire. La unul din pelerinajele la Sfântul Apostol, Maria a văzut în curte, lângă biserică, un bătrân cuvios zăcând pe lespedea de piatră și care părea a fi un pustnic. Avea înfățișarea unui om istovit și era foarte bolnav. Se pare că avea darul înainte-vederii, căci, ridicându-și ochii, din toată ceata de tinere care stăteau lângă el, s-a uitat numai la Maria și i-a spus:
– Tu, vino-ncoace! Du-te și cere de la cineva vreun covoraș vechi! Caută și vreo piatră, și adu-mi-le aici!
Maria a plecat îndată cu bucurie și, aflându-le, le-a adus bătrânului, care mulțumit i-a spus:
– Fiica mea, îți dau trei sfaturi, pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Când ieși din casă și mergi pe drum să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci numai în pământ. Deși ești săracă, fiica mea, totuși cu puținii banii ce-i vei avea, după ce-i vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini, să-și ia și el puțină pâine.
Maria i-a mulțumit și, după ce s-a sfârșit pelerinajul, s-a întors la casa sa, păstrând în inima ei folosul din sfaturile acelui sfânt pustnic necunoscut. În ciuda sărăciei ei, întotdeauna dădea milostenie, virtute pe care o primise ca testament de la tatăl ei. Mai ales după binecuvântata întâlnire pe care a avut-o cu acel pustnic sfânt, a cultivat-o cât a putut de mult în toată viața ei, atât în lume, cât și în mănăstire.
[1] Este vorba de Nicolae Ambet, un bogat negustor egiptean, care, în 1911, pe cheltuiala sa a construit „Ambetion”, podoaba arhitectonică a complexului sanatorial nou întemeiat, primul sanatoriu laic pentru tuberculoși din Grecia. Sanatoriul acesta, până la suspendarea funcționării lui din Iunie 1969, a ajutat pe foarte mulți oameni bolnavi și îndurerați, printre care și mulți refugiați din Asia Mică.
