S-a născut în anul 1891 în Varosi Ammohostu din Cipru, care astăzi se află sub ocupație turcă. Familia sa era foarte săracă. A avut patru frați. Ea era cea mai mică. A rămas orfană de mamă când era foarte mică. Constantin Psaras, care era văduv cu doi copii, a cerut-o în căsătorie pe sora ei, Milia. Aceasta i-a pus condiția să o ia împreună cu dânsa și pe Vsiliki, care avea atunci zece ani și el a primit.
Vasiliki i-a crescut pe cei doi orfani și pe alți șapte copii, pe care i-a avut sora ei cu Constantin. Toți copiii o iubeau mai mult decât pe mama lor, pentru că și ea îi iubea mult.
Constantin, ca răsplată pentru ceea ce a făcut pentru copiii lui, i-a cumpărat o casă în centrul orașului. Nu a despărțit-o de copiii săi și s-a îngrijit să-i facă zestre și să o căsătorească.
Vasiliki era înaltă, drăguță, cu părul roșcat, foarte lung și pielea albă, cu mulți pistrui. S-a căsătorit cu Polivios Paraskevas din Lapithos, care era cu treisprezece ani mai mic decât ea. Acest lucru n-a fost însă o problemă, ci au trăit cu multă dragoste.
Din fire era foarte nevinovată, lipsită de viclenie și plină de bunătate. Cu toate că era săracă, era foarte milostivă. Orice îi cădea în mâini, dădea milostenie. Avea credință adâncă în Dumnezeu și încredere nezdruncinată în purtarea Sa de grijă. Și înainte de a se căsători, și după aceea îi plăcea să stea ore întregi în biserică. Mătura, aprindea candelele și se ruga. În familia ei și în sat se spunea:
– Vasiliki este o sfântă!
Nu pierdea nici o slujbă și ținea toate posturile cu multă scumpătate. Era smerită și pentru orice lucru îi întreba pe preoți. Orice sfat îi dădeau, îl primea ca pe voia lui Dumnezeu și îl împlinea.
Nu s-a mâniat și nu s-a certat cu nimeni niciodată. Nu a avut vrăjmași. Cu toți se purta cu dragoste. Era gata să ajute și să dea orice i se cerea, chiar dacă era păgubită familia sa. Când vedea pe cineva mâniindu-se și strigând, se mâhnea foarte mult. Spunea:
– Sărmanul! Ce are? Poate că nu se simte bine…
Era foarte smerită. Nu voia să o cunoască nimeni sau să vorbească despre ea. Orice faptă bună săvârșea, o ascundea cu grijă. Limba ei nu putea să spună minciuni, ci spunea totdeauna adevîrul, oricât de grave urmări ar fi avut asupra ei.
În afară de cei nouă copii ai lui Constantin, Vasiliki i-a crescut și pe cei doi copii ai săi și mai apoi și pe nepoți. Parcă s-a născut ca să crească copii. Se înțelegea foarte bine cu ei, dar și cu toată lumea.
Deși avea multe calități, Vasiliki avea și o neputință din fire: obiceiul de a vorbi mult. Atât de guralivă era, încât limbuția sa a devenit proverbială. Atunci când cineva vorbea mult, ceilalți spuneau:
– Iat-o pe Vasiliki!
Din pricina vorbăriei, de multe ori uita de mâncare și o ardea. Venea bărbatul ei de la lucru, ca să mănânce la prânz, iar ea îi spunea zâmbind:
– Polivie, am ars mâncarea!… Să-ți prăjesc două ouă?…
Soțul ei nu cârtea, ci mânca ce găsea și mergea înapoi la lucru.
Vasiliki vorbea mult despre Hristos și Maica Domnului, despre Sfinți și despre familia sa, dar nu osândea niciodată pe nimeni. Era foarte aspră în privința osândirii, o considera mare păcat și niciodată nu judeca faptele oamenilor. Îi spunea fiicei sale:
– Andrula, n-am să te bat niciodată (și, într-adevăr, niciodată nu și-a bătut copiii), însă dacă te aud că spui ceva rău despre vreun om, am să-ți dau peste gură!
Fiul ei iubea o femeie cu trei copii, cu zece anu mai mare decât el. Vasiliki a primit-o cu multă dragoste și le-a dat binecuvântarea sa, care i-a ajutat și a făcut să le meargă bine. Spunea despre nora sa:
– Bunul Dumnezeu ne-a trimis-o! Este foarte buna!
Prezența lui Dumnezeu era puternică și vie în viața sa. Când era deja înaintată în vârstă, a mers să se închine la Ierusalim. La unul dintre locurile de închinare, ceilalți pelerini au lăsat-o în urmă, pentru că era în vârstă. Ea însă a înaintat singură cu multă ușurință și, spre mirarea celorlalți, a spus că a ținut-o Maica Domnului. Ei nu credeau, însă ea stăruia spunând că a simâit o mână care o ținea și o sprijinea și astfel a mers cu ușurință.
Nu a mers niciodată la doctor. Doctorul ei era Maica Domnului. Când se îmbolnăvea, îi spunea fiului ei:
– Panaghiotis, nu merg la doctor!… Du-mă la Maica Domnului!
O ducea la Biserica Sfântului Brâu, la Varosi. Se ruga, se ungea cu untdelemn și se întorcea sănătoasă, pe picioarele sale.
După refugierea pricinuită de războiul turco-cipriot din 1974, Vasiliki împreună cu soțul ei și cu familia fiului său s-au refugiat în cartierul Polemidia, aflat la periferia orașului Limassol. Acolo a trăit patru ani și a adormit în anul 1978, la vârsta de optzeci și șapte de ani. Toți copiii pe care îi crescuse s-au adunat și i-au făcut cu multă dragoste slujba înmormântării. Au donat și bani, cu toate că în acele vremuri, după refugiere, era mare sărăcie.
După cinci ani a adormit și soțul său. La îngropare au deshis mormântul ei, ca să facă mutarea osemintelor și toți au rămas uimiți. Veșmântul și părul îi erau întregi li osemintele răspândeau mireasmă. De aceasta s-au încredințat toți cei prezenți la deshumare. Fiul ei i-a spus surorii sale:
– Andrula, eu nu prea sunt dus la biserică, însă ce să-ți spun? Când am deschis mormântul mamei, ieșea mireasmă!…
Veșnică să-i fie pomenirea! Amin.
Sursa: Ieromonahul Eftimie Athonitul, Asceți în lume, vol II, Ed. Evanghelismos, 2014.
